Pinky: "Gee, Brain, what do you want to do tonight?"
The Brain: "The same thing we do every night, Pinky—try to take over the world!"

Nu mai tin minte exact ce perioada a copilariei mele a coincis cu "Pinky and the Brain", dar moaca lui Brain si modul in care se bucura ca va cuceri lumea imi aduc aminte extrem de vivid de ideile mele din copilarie, idei sustinute si incurajate cu multa bravada de gasca mea "de pe Vale".

Dar sa incepem cu inceputul:

In jurul varstei de 6 ani, putin inainte de revolutie mai exact, am poposit in Dobrogea. Nu ca nu as mai fi stat acolo, doar ca la 6 ani, mutatul din Mangalia in Bucuresti si apoi in 23 August - Constanta e echivalent cu a traversa continente intregi.

Am aterizat acolo intr-o casa in constructie, insa cu o gradina magnifica: livada de meri, sute de flori si noaptea o feerie de Regina Noptii, si stele. Nenumarate stele pe cer. Inca nu se iluminase cu becuri puternice strada principala, asa ca noaptea cerculetele galbene din jurul stalpilor nu alungau stralucirea fantastica a Caii Lactee. Ma uitam cu orele la cerul de noapte,  si numaram fluturii care veneau sa se adape in gradina noastra.

Am gasit acolo un gard aproape acoperit de iedera de doua feluri: una care se inroseste toamna, si face struguri negri (povestindu-i bunicii am aflat ca e iedera canadiana si ca strugurii ei sunt otravitori) si una care ramane verde mereu. Gardul avea inca portiuni in care nu avea pe el verdeata asa ca puteam vedea curtea vecinilor. In curand 4 perechi de ochi mici si curiosi au inceput sa mna urmareasca explorand curtea din spate.
Am facut cunostinta prin gard. Erau 4 frati, si aveau o sora cu care planuiam sa ma joc de indata ce se intorcea din cantonament. Unul dintre frati avea niste ochi verzi de culoarea corcoduselor inca necoapte.

Ne intalneam in 3 locuri, de-a lungul gardului: sus, la mijloc (la fantana), si jos. Dupa, era poarta asa ca nu mai avea rost alt loc pentru conclav.

De la poarta mea spre poarta lor era Valea. Formata de fapt, de Garla. O mica apa tulbure care strabatea intreg satul, si ajungea la Mare. Imi imaginam peripetiile firicelului de apa, de la izvoras pana la mare, faceam intregi romane seara inainte de culcare. Minte de copil.

Garla era centrul vital al operatiunilor. Fantana din dreptul portii lor a fost aproape 10 ani de zile un centru al copiilor din toata comuna. Veneau la noi, pentru ca eram multi, si se stia clar ca daca e chef de joaca, se gasesc doritori la orice ora. Daca stiau chiuitul nostru secret. 😀

Am multe povestiri, dar  in aproape toate, vecinii mei si prieteni de nedespartit cu mine si fratele meu, impreuna cu Garla si Valea sunt personaje principale.

Garla era mai degraba o mare si fluida groapa de gunoi. Toata lumea arunca te miri ce in apa, sperand ca gunoiul lor sa dispara miraculos. Ei bine nu, ne jucam noi acolo si din gunoaiele acelea a iesit una dintre cele mai marete epopei pe care le-a vazut lumea copilariei: Masinaria!

Am tot adunat fieratanii (asa le spuneam, pe cuvant!) ani de zile: tevi, rotite, mecanisme, circuite bizare, recipiente, roti adevarate, roti dintate, curele, motorase, orice puteam pescui. Le adunam si le depozitam peste tot, in ascunzatori, in tufisuri...pe unde mergeai aveai zeci de sanse sa te impiedici de ceva prafuit si inutil, si daca incercai sa arunci acele fiara contorsionate incepeau  sa planga simultan cel putin 5-6 persoane in acelasi timp: noi!

Nu mai stiu cine a venit cu ideea. As vrea sa spun ca imi apartine, dar e foarte posibil ca prima persoana care a rostit cuvantul magic sa fi fost altcineva.
Dar nu glumesc, intre 7-8 ani si cel putin 16 ani am adunat bucati de tot soiul de obiecte, si am povestit impreuna in jurul Fantanii de pe Vale, de langa Garla, modul in care aveam sa construim Masinaria.
Adevarul e ca am stat si am si facut sedinte speciale, ca sa vedem ce fel de Masinarie va fi. Nu am reusit sa ne punem niciodata de acord. Dar nu pentru ca ne-am fi certat, nuuu. Pur si simplu visele noastre erau prea mari. Prea mari pentru Vale, pentru Fantana, poate nu pentru Garla, pentru ca ea ajungea la Mare, si apoi...in Ocean.

Intelegeti voi...nu?

Am avut insa aproape 10 ani de copilarie, in care am impartasit aceleasi vise, in care stateam si ne puneam de acord cum sa schimbam lumea si cum sa ajungem in varf.

Am visat, am zambit, am ras cu pofta. Am si plans cu lacrimi dupa cine stie ce suruburi pierdute: tragedii cand parintii faceau curatenie si dispareau parti esentiale. Nu stim exact cat de esentiale, dar in momentul acela asa pareau. Exasperandu-ne familiile cu modul in care faceau ordine si peste noapte apareau inapoi toate "gunoaiele" de care credeau ca au scapat.

Nu am reusit sa construim nimic, dar nu stiu daca e mai importanta Masinaria, sau visele care s-au nascut datorita ei. 
Vreau sa ii amintesc aici pe Daniela, Marian, George, Cristi si Florin (in nici o ordine anume) pe fratele meu Paul, si pe tot restul gastii de pe Vale, care au participat fie si cu un surubel la viitorul noasru. La ideile noastre, la palavrele infinite in noapte, uitandu-ne in foc, sau pe cer. 
A da, si multumiri vecinilor care au colaborat mai mult sau mai putin in cunostinta de cauza cu sursa noastra primara de buna-voie: cauciucurile pe care le ardeam pe post de "foc de tabara". 😀
The fun stuff!