Mica

De fiecare data cand am o perioada mai agitata, sau cand se petrece ceva trist in viata mea, ma visez inapoi in Balta Alba.

Asa se numeste cartierul bucurestean unde mi-au locuit bunicii din partea tatalui: Mica si Ticu. Asa am zis si noi mereu casei: casa din Balta Alba, si eu mereu am asociat numele cu lumina soarelui care transforma totul in alb: peretii, copacii, frunzele, masinile…cand esti mic, si te uiti in sus, spre soare, totul pare alb. Asa mi se parea si mie, dar un alb linistit.

Cred ca de acolo am prima amintire: ma intindeam, in bratele cuiva, sa ating o decoratiune de Craciun, ceva stralucitor si rubiniu, agatat de o lustra cu cristale de sticla in forma de turturi. Totul raspandea scanteiri frumoase de lumina, cineva ma ridica din ce in ce mai sus, sa ating culorile frumoase.  Era al doilea Craciun, pentru ca era si mama acolo. La al treilea, deja nu mai eram o familie, venise divortul.

Prima amintire haioasa pe care o are bunica mea cu mine in casa lor este cam asa: avea multe perne-fantezie pe divanul din camera „din spate”.  Perne facute de ea, cusute de ea, din nimic. Pernite colorate, din matasica sau saten, ceva extraordinar de moale si frumos.  Si cand am ajuns prima data in acea camera, am mers direct spre pernitza din mijloc, cea rosie. Am luat-o in brate, si nu i-am mai dat drumul. Pana anul acesta de fapt, cand a trebuit sa o arunc. Moliile. Cum ne distrug ele visele copilariei. Nu am aruncat perna de acum 26 de ani, ci urmasa urmasei urmasei, pentru ca Mica mi-a refacut pernitza rosie timp de aproape 20 de ani. Am mestecat-o cand mi-au dat dintii, am strans-o in brate ca sa adorm, am plans cu ea in brate prima iubire la 14 ani, si cu ea in bagaje ca prietena de nadejde m-am dus la Timisoara ca sa ma marit. La starea Civila.

Mainile Micai, au tinut treaza ideea, au facut posibila transmutatia de la pernitza la pernitza, de la satenul rosu tocit, la satenul nou si viu colorat. Dupa ce am acaparat insa prima pernita, in decursul catorva saptamani am carat in patutul meu TOATE pernele fantezie ale Micai. Si ea mi le-a dat pe toate cu un zambet bland, si cu ochii ei albastrii ca cerul.

Mi-a cumparat carti dinainte sa ma nasc. Si a continuat sa o faca in fiecare an. Inca imi cumpara, de fapt. Tot felul de colectii, tot felul de romane.
Si cand a aflat ca sunt fetita, si ca ma cheama Alexandra, a scris, pe fiecare pagina  cu un creion colorat negru, apasat insa elegant Alexandra___, exact asa cu liniutza dupa. Ca semnatura unui poet, imi imaginam eu privind caligrafiei ei frumoasa.

M-a invatat sa iubesc limba franceza.  Nu am putut niciodata sa accept viziunea generala a colegilor despre Franta, franceza si nici macar despre gramatica franceza, pentru ca mi-o aminteam pe Mica, spunand cu mandrie ce accent frumos am in franceza, privindu-ma atenta si bucuroasa.

Mi-a facut cadou unul dintre cele mai pretioase daruri: m-a invatat sa iubesc natura. Copacii, frunzele, semintele, muschii, lichenii. Vaile inverzite si muntii cu piscuri ninse. Pesterile. Am aflat de la ea ce sunt stalactitele si stalagmitele, cum apar pesterile, de ce se inrudesc visinii cu prunii si ca artarul este copacul Canadian.

Cine v-a raspuns la toate intrebarile copilariei? Mie mi-a raspuns Mica. Mereu atenta, mereu cu multa dragoste. Cand a considerat ca am crescut suficient de mare, adica printr-a 5-a, nu mi-a mai raspuns la intrebari. Ci m-a invatat sa caut singura raspunsurile. Si l-a facut aliat si pe Ticu, si m-au invatat amandoi sa caut prin dictionare, prin carti si prin enciclopedii.

Unul dintre filmele ei preferate, si una dintre bucatile mele muzicale preferate.

Alessandro Marcello – Oboe Concerto in D minor

Pentru mine, Mica seamana si va semana intotdeauna cu Alice Deleanu, din La Medeleni. Este primul personaj de poveste cu care am asociat-o. Daca ati citit cartea si o mai tineti minte pe tante Alice, veti intelege. Si casa lor, va ramane mereu asemenea Medelenilor, o oaza de amintiri in care imi place sa revin ocazional. Ca sa verific daca inca mai sunt copil.

O frumusete eleganta, sobra, int-un stil personal, insa in acelasi timp care cred eu ar fi traversat granite de cultura si zona. In poza de mai sus arata ca un star de cinema, din filmele vechi, acelea cu doamne frumoase dar care nu sunt constiente de cat de frumoase sunt.

Mica seamana cu un inger, si nu datorita frumusetii sale, ci datorita inimii sale pur altruiste, si sufletului sau care a cautat mereu binele celorlalti.

Mica este, si a fost mereu mama mea. Chiar daca este cea care i-a dat viata tatalui meu. Mica m-a invatat sa iubesc, pentru ca m-a iubit prima. Dezinteresat, total, pana la sacrificiu. Dand totul, cu bucurie si liniste.

Ce am invatat de la tine, Micuto? Tot. Sau aproape tot ce e pus la baza fiintei mele, e sadit acolo, cu grija, de catre tine. Si iti multumesc pentru asta, si nu am sa uit niciodata. Nu stiu daca asta iti va sterge vreodata lacrimile de regret (ca nu ai facut mai mult), insa tare mi-as dori. Pentru ca stiu ca ai facut tot ce ai putut mai bine, si te-ai intrecut pe tine insati de nenumarate ori. Si dragostea si recunostinta mea (exprimate prost, inconsecvent mai ales in ultimii ani) nu vor putea vreodata sa umple indeajuns datoria de iubire pe care o am fata de tine.

Sa stii ca am sa incerc sa te urmez, nu promit sa ajung la nivelul tau, pentru ca e greu. Dar am sa ma straduiesc, pentru ca tu esti eroina mea. Esti modelul meu cel mai de pret, si singurul om cu care mi-am dorit sa seman de cand am fost mica eu, si asemanarea asta mi-o doresc si acum.

Te iubesc,

Alexandra___