Cine cunoaste culorile amintirilor?
Exista un loc, o casa. Ca nici o alta, a fost pentru mine locul meu sub soare  - in care am putut sa prind radacini si sa fac flori si sa devin mai mult ca in oricare alta parte eu insami. 🙂

Locul acela se numeste "Casa bunicilor". Noi ii spuneam "in Balta", pentru ca era in cartierul bucurestean "Balta Alba". Se numeste altfel pentru ca nu mai exista si pentru ca acum e doar amintire.

Sunt unele detalii pe care mi le amintesc dureros de precis, altele pe care le-am uitat si care au preluat nuanta amintirilor: usor insorite, uror tacute, dar niciodata uitate cu desavarsire.

Tin minte viorelele africane albastre, mauve si rozalii care impodobeau ferestrele de la sufragerie si de la camera de oaspeti. Tin minte balconul pliiin cu flori si cu miros de muschi si pamant reavan.

Tin minte covorul persan din ultima camera: rosu-sangeriu, cu albastru palid si arabescuri albe care imita florile de crin. Tin minte perdelele albastrui de matase si cuvertura albastra matasoasa de pe divan. Stiu ca pe acelasi divan candva ar fi stat o multime de pernite decorative de matasica. Insa ele incet-incet au ajuns sa imi tina mie companie in tipul somnului. Si totul a inceput cu pernita rosie de matase.

Mi-a spus bunica mea, Mica, ceva interesant: bucataria avea mobila verzuliu-deschis. Eu nu mai tin minte decat ceva alburiu si luminos. In schimb tin minte foarte bine oglinda mare din hol, cu marginea ei din fier forjat vopsit in negru. Ma pieptanam candva in fata ei si am intrebat-o pe Mica ce inseamna: "Tara arde si baba se piaptana".  Asa incepeau toate discutiile noastre interesante. 🙂

La parter, noi stateam la etajul 1, bunica ingrijea o gradina cam cat suprafata apartamentului nostru: plina cu flori si plante minunate. Mereu era cate ceva inflorit. mereu cate ceva de privit: primavara micile alei pietruite erau strajuite de toporasi albi si viorii. Toata vara, gardul viu din jurul gradinii facea niste minunate flori portocalii, iar toamna tufanelele erau ca niste mici regine.

Nicaieri nu m-am simtit mai acasa ca acolo. Obisnuiam sa inchid toate usile care dadeau in hol, si sa ascult ore intregi muzica de la pickup. In acelasi timp tineam in mana cate o carte...Sigur nu prea apucam sa citesc, pentru ca era intuneric bezna. Muzica era mai frumoasa la lumina micilor lampi cu care lumina radioul mare si rusesc folosit pe post de amplificator. Uneori ascultam si povesti, dar amintirea asta e din perioada cu muzica si carti.

Sub presul de la intrare mi-au fost lasate primele mesaje si desene cu dedicatie. 🙂 Prietenul meu de atunci (aveam 13 ani) imi lasa mici biletele in fiecare dimineata in drum spre scoala.
Aveam o usa vopsita ingrijit de catre bunicul, si o sonerie clasica: ding-dong.
Ticu fluiera dupa noi de jos, de unde isi repara masina: vroia cate ceva, sau sa ne intrebe ceva, sau pur si simplu sa vin jos la el cu catelusa noastra in lesa: sa o duca la plimbare.

Masina lui si visele mele stateau sub acelasi tei minunat de mare si de frumos: sa fi avut 30 de ani probabil, poate chiar mai mult de atat. Mai multi ani chiar decat blocul pe care il strajuia cu blandete. In aprilie-mai deschideam ferestrele si ma suiam pe pervaz, cu luminile stinse. Si visam. Visam. Visam.
Si deseori scriam mici poezii, cu gandul la lucrurile importante ale vietii: florile, copacii, dragostea.

Nu stiu ce culoare au amintirile in general. Ale mele sunt fie foarte frumos colorate, fie luminoase si pastelate spre un alburiu cald si frumos.
Mai am culori de spus si de dat, asa ca poti sa mai vii pe aici din cand in cand. 🙂

Ce culoare are amintirea ta preferata?