Ramas bun

Ramas-bun unor amintiri si a unor trairi de de mult.

Am fost in vizita, sa imi caut copilaria, si ea fugise de acasa.

Fugise de la gard, fugise catre mare…

Am fost in vizita, la Constanta.
Acolo unde am trait, respirat si invatat lumea de mica-mica, pana cand am luat lumea in piept si am plecat „in Bucuresti”, de tot.

Prima data cand am ajuns acolo, era noapte si eu eram mica. Sa tot fi avut 6 ani, si desi locuisem la Mangalia ani buni, in 23 August nu mai fusesem decat in „trecere”.

❀

Am gasit atunci o casa mare, luminata de becuri galbene si inconjurata de o mica livada de meri. In jur, plin de regina noptii, care inalta spre cer un parfum cum nu am mai intalnit decat in vise. In casa, m-au primit doua maini batrane, ale unei Alexandre cu 80 de ani mai multi decat mine. Am cunoscut cu ea blandetea, si rabdarea. Si cu uimire am aflat la ce se foloseste un „toiag„: e ajutorul pe care il iei cu tine dupa ce o viata intreaga ai crescut 7 copii, dintre care ai ingropat deja 5. Ajutorul care sa iti dea voie sa-ti tragi sufletul in timp ce cresti doi nepoti. Unul mic-mic, altul de 6 ani.

❀

Camera mea era deasupra bucatariei. A fost prima camera in care am dormit in seara dintai. Am ramas in ea, pentru balcon. Imi imaginam serenade, nopti cu luna, liniste. Am avut parte de toate, mai devreme sau mai tarziu, si balconul ala mi-a imbogatit copilaria:
Cand eram mici, pana am crescut si am plecat de acolo, vara ne mutam somnul pe balcon. Cu saltele si cuverturi groase, dormeam acolo numarand stelele si spunandu-ne povesti. Eu cu fratele meu, si cu oaspetii ce ne vizitau verile.

❀

Ne furisam afara din casa: pe fereastra luminatorului, escaladand terasa de la etaj sau pe ferestrele ascunse din spatele casei. De acolo saream peste un garaj sau ne furisam pe langa gard, ca sa nu facem zgomot. Apoi radeam si ne simteam bine intre noi, copiii: sa tot fi fost  10-15 laolalta, in fiece seara. De la 10.00 seara, cand adormeau parintii pana la 2-3 dimineata strazile erau ale noastre.

❀

„Pe Vale”si „la Garla”. La poarta noastra incepea un drum in panta, care cobora simtitor spre alte case si spre un mic paraias care venea dinspre Techirghiol si se varsa…intr-o salba de lacuri si apoi in mare.
Cate sute de ore ne-am petrecut „pe fantana”… Cu picioarele atarnate pe marginea betonului, cu locurile stiute din vreme, cu chiote si jocuri care mai de care.
Cu intreceri pana la primul pod, sau la al doilea. Cu parinti care ne strigau si noi nu ne lasam dusi de acolo. Cu alergatul dupa baietii care prindeau broaste sa le chinuie, si cu bataia primita de la noi, fetele din cauza asta…

❀

Aveam un gard acoperit cu vita de canada si iedera. Si printre plante, aveam locuri unde noi – si vecinii – ne adunam sa punem tara la cale, cand nu aveam chef de iesit pe strada. Ani de-a randul nici iedera nici vita nu au crescut acolo: erau cortina, marginind scena pe care evoluam: teatru, televizor, martorul imaginatiei si apetirului nostru pentru stat de vorba. Acum, gardul inca mai tine minte locurile unde ne adunam. Noi…nici noi nu le-am uitat.

❀

Am spus „La revedere” si salciei. Salcia mea mandra, frumoasa si inalta. Plantata acolo dupa ce o gasisem la intamplare printre lacurile de langa mare. A crescut, a crescut, a crescut. A trebuit sa fie taiata bine de tot, dar inca acopera fantana din curte cu o perdea verde si frumoasa de crengi. Sa o fi vazut inainte de asta: o spectaculoasa revarsare de crengi unduitoare si matasoase. Inalta cat casa cu etaj si vesela ca o zi cu soare. Salcie plangatoare vesela. Cine ar fi crezut? Nu doar oamenii zambesc printre lacrimi.

❀

Am colindat camerele, am colindat curtea. Am colindat amintirile. Totul suna a gol. Langa foisor mai sta in picioare ultimul mar din livada de acum 24 de ani. Face mere dulci si colorate. Si da inca umbra. A ramas acolo pentru ca l-am rugat pe Alica sa-l mai lase o vreme. L-a lasat. Mi-a adus aminte de asta si ne-am zambit unul altuia.

❀

Imi pare rau ca au plecat de acolo mama si Alica. Fratele meu a plecat bucuros. Eu am revenit cu melancolie. Nu stiu cand/daca voi mai reveni. E totul prea dulce-amarui. Am trait atat de intens si de solitar si de aproape de alti oameni in acelasi timp.
Acolo am petrecut ani cu caini foarte dragi (Pepino, Ursu, Dora), cu caii mei care au insemnat atat de mult pentru mine (Surya, Vio, Stela), cu pisicile (si cele salvate din Garla, si cele salvate de Pepino), cu pomii (aveam amandoi ciresul visinul, marul, parul, gutuiul, salcia si smochinul lui). Numai nucul a fost solitar.

❀

Am colindat peste tot in amintiri zilele cat am fost acolo asta-vara. La mare nu am indraznit sa ma duc si acolo. S-a schimbat mult. Stiu ca pe ici-pe-colo se mai pastreaza ce am iubit atat de mult: soarele, noptile, cartile, marea, scoicile, golful cu faleza portocalie, rasariturile de soare, florile de cicoare, sturgurii-ananas negri, apa cu gust usor salciu. Lacurile si paradisul de langa mare: cu iarba inalta, papura, libelule si copaci cu frunze argintii.

Summer. 🙂

A photo posted by Alexandra Giula (@alexandragiula) on Sep 5, 2015 at 12:30pm PDT

❀

Cele doua „mari”. Marea cu oameni si galagie, si marea linistita si numai-a-mea, unde ajungeai doar daca stiai cararile si aveai rabdare sa treci prin campul gol, pe drumeagul prafuit. Marea mea e acolo. Acolo in gandurile mele. E un perpetuu ramas-bun, pentru ca zilele si anii de acolo au contribuit la mine. Un perpetuu zambet, intors spre trecutul pe care nu vreau sa il uit, dar de care nu trebuie sa ma agat.  Nu am fost la marea mea, dar am fost intampinata tot de valuri si de albastru si acolo unde am pasit cu incantare.