Era atat de frumoasa incat parea un vis.

Un vis din momentele in care infloresc tufele de maces. Un vis cu verde crud si lumini care se strecoara prin frunzisul care ii face loc, de drag, soarelui.

Era atat de frumoasa incat se opreau uneori oamenii pe strada, si o urmareau cu privirea. Ar fi luat-o acasa sa o puna in vitrina.

Acum, o asemuiesc cu zanisoarele acelea mici cu aripioare de libelule. Stiti povestea Degeticai? La final, ea primeste aripioare si devine printesa.  Intr-un vis devenit realitate asa trebuiau sa stea lucrurile.

Pe de alta parte, printesa nu era numai frumoasa. Era reala. Si puternica. De fapt, ancorandu-ma intr-un prezent continuu, zic asa: e cea mai puternica persoana pe care am avut onoarea sa o cunosc. Si sa o am aproape.

Zanisoara a trecut de adolescenta, si devenind si mai frumoasa, a plecat din imparatia ei sa cunoasca lumea.

Si cumva, de-a lungul anilor, magia din jurul ei a disparut, imparatia de odinioara a ramas inchisa in ochii ei caprui si in parul matasos.  Dar a continuat sa lupte cu incapatanare: cu viata, cu oamenii.

A ramas aceeasi fiinta sincera si zglobie. Aceeasi fiinta frumoasa pentru candoarea si curajul ei. Aceeasi fiinta care are, cumva o putere de a inveseli camera cand doreste sa faca asta.

Zanisoara a lasat sa curga mai departe magia, pentru ca are doi copii. Care se vor dovedi, sa speram ca ii seamana in toate lucrurile astea bune.

A avut mereu curaj, in viata ei,  sa o ia de la capat.  Sa indure clipele grele, si sa duca batalii prea mari pentru aripioarele ei mici si transparente.  Dar le-a dus, si cumva, mereu a si reusit sa le castige.

Zanisoara asta este mama mea si are nume de cantec.

O cheama Doina.

Te iubesc, mami.