A trecut un an de cand a plecat dintre noi. Si inca nu am un sir de ganduri coerente despre pierderea asta. Nu am vrut sa treaca anul asta, dar nici puterea sa scriu despre asta nu am avut-o. Poate ca inca nu o am pe deplin. Nu am vrut sa astept un an.
In ziua in care a murit am fost acolo, si am luat-o in brate ca pe un copil. Am ridicat-o usurel din pat, si m-am asezat asa, ca un spatar, in spatele ei. Si i-am vorbit, am imbratisat-o, i-am spus ca o iubesc. I-am multumit pentru tot ce a facut pentru mine. Si am sperat ca dragostea dintre noi ne va lega in continuare cu un fir invizibil, si indistructibil.
Cateva ore mai tarziu a murit. Discret, ingrozitor de discret, in liniste. Cumva, de asteptat dar si incredibil de graitor pentru intreaga ei fiinta.
Mica a fost fiinta a carei iubire m-a salvat de la o viata care ar fi fost…am avut o copilarie neobisnuita. Nu am vrut sa astept un an.
Ea a avut 6 matusi din partea mamei ei. Toate Tușile s-au adunat cumva in viata ei – si a familiei ei – si si-au crescut impreuna toti copiii. Aveau o viata atat de impletita unii cu altii, incat nu isi anuntau vizitele unii altora, chiar si din afara orasului. Era chiar normal sa ajungi acasa si sa o vezi pe Tusi cu Unchiul ca au venit la tine, au facut de mancare, ti-au facut curat si ti-au culcat copiii, si apoi te asteapta cu un pahar de vin seara la o vorba buna.
La fel m-a iubit si pe mine. Si nu doar pe mine, ci pe noi toti. A daruit tot ce a putut din sine, ca sa ne faca pe noi intregi, sa ne simtim iubiti si protejati.
Era micuta rau de tot ca o tufa de caprifoi, si Ticu era inalt ca un stejar. Si cand era suparat nu ii statea nimeni in cale – doar ea cu o vorba buna.
Nu am vrut sa astept un an, dar observ ca e greu de scris printre lacrimi, si ca nu am prea multa coerenta in idei.
Nu am vrut sa astept un an. Moartea e greu de conceptualizat si de inteles, si nu pot decat sa sper ca dincolo de moarte, firul ala invizibil ne va trage iarasi aproape una de alta. Pentru ca dragostea dintre noi, dragostea pe care m-a invatat ea sa o simt, sa o cultiv, sa o inteleg, a venit de dincolo de noi. A fost dragoste din Dragostea Lui.
Imi povestea la un moment dar Mica de o muzica de pian pe care o auzea dintr-o casa a unor vecini, cand era ea insasi fetita. O viata intreaga apoi si-a cantat in palme acordurile auzite atunci: erau muzica de inchinare venita dintr-o casa de credinciosi.
Mi-a spus cineva cam acum un an, tin minte in ceata – tot anul trecut e cam in ceata, sa stiti – mi-a spus deci ca acolo unde e Dragostea adevarata acolo e negresit si Dumnezeu. Asta e speranta mea, speranta revederii dincolo. Speranta ca iubind la fel, ca simtind la fel, ne vom indrepta spre acelasi loc amandoua.
Pentru ca „Acum deci rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea. 1 Corinteni 13:13″.
Am ales sa imi scriu undeva cuvintele astea, ca speranta a regasirii. Si pana la urma le-am scris pe mana stanga. Sa imi fie mereu sub ochi. Una dintre pietrele mele de aducere aminte. Mi-am facut acest tatuaj ca sprijin de iesire din cea mai adanca durere a vietii mele, si am ales sa il inchei cu punct di virgula. Pentru ca acum multi ani, dragostea ei a fost singura care m-a ajutat sa resping ideatia de suicid, si toate planurile aferente despre asta. Insa dincolo de pierderea ei, am ce mi-a lasat mostenire: m-a invatat sa iubesc. Si am pus punct si virgula pentru ca viata continua. Asa cum a continuat atunci, asa cum continua si acum, iar sprijnita pe Dragostea celui de Sus pot merge si eu inainte. Pana la urma am asteptat un an. Un an si o luna, si cateva zile. Sa nu le mai numar. Sa nu le mai numar. Love keeps us kind, when life leaves us blind.
P.S. Si Chester. Si de el imi aduc aminte des.
0 Comments