Viata nomada si efectele secundare

Am crescut pretutindeni. Asta raspund celor care ma intreaba de unde sunt.

Nascuta in inima Doljului, in Craiova, crescuta in Muntenia de o bunica cu radacini Ardelene si apoi stramutata in Constanta pe malul Marii Negre; revenita ulterior in Capitala m-am casatorit cu un Banatean. Practic, eu sunt Romania. 🙂

viata-nomada-efecte-secundare
Foto: click pe imagine.

Cred ca spiritul care m-a influentat cel mai puternic este al Bucurestiului: incontestabil viu. Colorat, alert, zgomotos. Plin de surprize la fiecare colt, si presarat cu insule de frumusete si liniste - daca ai bunavointa sa te opresti putin din drum.

Copilaria mea si adonescenta s-au impartit, intre 2 si 18 ani intre Bucuresti si Constanta. Suficient incat sa nu pot prinde realmente radacini nicaieri. Scoala primara am facut-o in Constanta. Am continuat gimnaziul si liceul in Bucuresti. Apoi facultatea in Constanta si Bucuresti.

Cumva, intre adolescenta si 20 de ani am devenit timida, si am ramas asa pana spre 23 de ani.

Am in viata mea, alaturi de mine fete si femei care imi sunt extrem de dragi, pe care le pretuiesc si pe care le simt, si le-am simtit alaturi de mine mereu. Cred ca am reusit sa fac si eu asta, cu modestele mele mijloace, de cateva ori.

Ce imi lipseste insa, si ce nu am mai avut realmente alaturi de la 15 ani este o prietenie de genul acela unde cele doua fete isi cunosc reciproc istoria, sentimentele, gandurile, planurile si in care comunica atat de strans incat intre ele legatura aceea e vie, colorata, simbiotica.

Eu sunt, in mod cert, "an acquired taste". Oamenii se leaga greu de mine, si eu am tot incercat sa fac asta  - fara sens din pricina vietii mele peregrine si am esuat astfel incat ma astept sa nu reusesc, parca.

Stiu ca deja, dupa 30 de ani oamenii nu isi mai largesc cercul de prieteni. Cel putin nu pe cel cu "prieteni buni".

Sigur, facem cunostinte noi. Sigur, viata ne indeparteaza unii de altii, daca alege sa lasam lucrurile asa.

Dar, in general, dupa o anumita varsta, lucrurile se schimba:

 

Nu credeam ca ajung sa traiesc varsta asta, dar...iata. Am ajuns la 30 de ani, si da: traiesc in acel episod de Seinfeld. 🙂

Poate e un efect secundar al lumii in care traim. Poate e vina mea. Poate e doar vina modului in care m-am tot perindat prin viata si prin vietile oamenilor. Cert e ca il inteleg pe Seinfeld.

Si ca, ei bine, mi-as dori sa pot schimba cumva lucrurile. Nu ma simt singura, dar o parte din mine resimte lipsa acestui gen de conexiune, pe care numai un anumit tip de relatie o poate revela.
E o framantare de-a mea pe care o tot studiez de vreo 2 ani de zile.

Inca nu am gasit nici un raspuns. Dar nu renunt la idee. Nu, nu!

4 răspunsuri la “Viata nomada si efectele secundare”

Am si am avut o astfel de viata, dar perindarea mi-a adus de fiecare data in cale oameni potriviti la locul potrivit pentru a-mi aminti pe ce drum s-o apuc ca sa nu ma indepartez de propria persoana, de propriile vise si aspiratii.
Cu toate ca au fost momente cand am ramas „singura” pe drumul acesta al meu, viata nu a contenit sa-mi ofere surprize si sa-mi alature oameni care mi se aseamana si de la care am invatat enorm doar cunoscandu-i.
Stiu acum ca tot ce trebuie sa fac este sa merg mai departe chiar daca seamana cu zburatul din floare in floare si nu cu asezarea cuminte la umbra unui copac, chiar daca nu pot lua cu mine pe cei dragi, chiar daca trebuie sa renunt spre a face loc noului, chiar daca uneori e greu al naibii…

alaxandra

Apreciez pozivitismul din cuvintele tale, chiar daca simt si inteleg substratul: e greu. Drumul e greu.

Insa ma inspira faptul ca esti optimista si ca ai invatat atat de multe in calatoria ta, mai ales avand in vedere ca drumul tau a fost ceva mai…lung decat al meu.

Da, postarea mea e oarecum o lamentatie, sau o idee cam sincera dar hey…e copacul meu si eu fac regulile. 😀

In plus, esti una dintre persoanele pe care ma bucur ca le-am cunoscut si o spun cu maxima sinceritate! 🙂

Asta o chestie pe care o resimt și eu, cu pragul de 20 abia trecut. Prieteni buni mi-am făcut în copilărie și mai apoi la început de liceu. De atunci, nada…

Da…inteleg ce zici. Si in cazul prieteniilor de genul asta intra in scenariu si modul in care uneori pur si simplu legaturile care odata erau puternice incep sa se desfaca. 🙂

Viata.

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Fac parte din:

Facebook:

Publicitate: