Al treilea capitol al copilariei de alta data. Prima parte aici, si a doua aici.

Dintre cele doua sarbatori anuale mari ale copilariei (Paste si Craciun), imi amintesc numai Pastele.
Nu imi dau seama de ce Craciunul nu mi-a ramas in amintirile primei copilarii…
Asa cum Tata Mare aparea vara mergand pe mijlocul strazii, cu cate un pepene fabulos de mare in brate, asa si inainte de Paste venea cu cate un miel mare si frumos, pe care bunica il pregatea cum stia ea mai bine.

                                                                                                           *
Din acea perioada, tin minte  un obicei minunat, asteptat si respectat de toti copiii de pe strada: stropitul cu parfum.
Mergeam cate doi-trei copii pe la casele de pe strada si spuneam nu mai stiu ce poezie, stropind femeia-gazda cu parfum.
Sa nu credeti ca aveam chiar parfum in sticluta! Era prea scump pentru bunici, asa incat puneau flori de trandafir in apa, in care petalele grele si catifelate isi lasau parfumul specific si acea apa o primeam si-o foloseam la colindat. Nu mai sunt sigur, insa cred ca odata o femeie chiar m-a intrebat daca nu cumva am stropit-o cu apa, si nu cu parfum; cred ca m-am inrosit de rusine ca n-am avut parfum…
Singurul copil cu parfum adevarat sau apa de colonie era… fata popii, bineinteles!
Primeam in dar oua rosii si cozonac.

Copiii se adunau in grupulete, in functie de varsta; nimeni nu se insotea cu tovarasi mai mici cu 1-2 ani decat el.
In sat nu aveam treaba unii cu altii; fiecare grup de copii avea jocurile si obiceiurile sale si nu ne prea amestecam; singurul joc in care erau acceptati parteneri mai mici de 2-3 ani era fotbalul.
*
La bunici nu am avut niciodata mai mult decat o minge multicolora de plaja, pe care cred ca mi-a adus-o mama, de la Cluj.
Cu acea minge (inca) mai am si o poza, facuta la fotograf, unde mergeam anual, ca intr-un fel de ritual, si ne faceam fotografii rezemati de cateo coloana sau stand pe un scaun, ori aranjati intr-un grup teatral de catre fotograful profesionist. In acea imagine strang mingea in brate, destul de serios, parca trist; oare de ce?
In rest, ne jucam cu mingile celorlalti copii, cumparate din oras, facute dintr-un plastic monocolor, urat colorate si destul de grele pentru noi, insa cui ii pasa?
*
Cand am mai crescut, baietii mai mari, rude de-ale noastre, au inceput sa ma ia in mici excursii, si-asa am aflat magia Cheilor Turzii…

Pentru acea destinatie, ieseam din oras inainte de centru, pe langa parcul in care la un moment dat toata lumea, cu mic cu mare, a vazut … o balena impaiata, purtata din targ in targ, obiect de mare mirare si admiratie, motiv de povesti cu animale fioroase, mancatoare de oameni…
*
Ma intorc la plecarea spre Cheile Turzii, trecand pe langa fosta fabrica de bere, dupa care o luam spre niste dealuri lungi, molcome, acoperite cu iarba si fragute, care miroseau minunat a iarba si flori salbatice. Astfel de dealuri am mai vazut numai multi ani dupa aceea, in goana trenului prin Moldova de peste Prut si care mi-au devenit de indata dragi…
Marsaluind spre chei, tineam mandru in mana o undita din lemn de alun, cules si uscat de varul Voicu (de fapt var cu mama, dar care spunea ca-mi este var si mie, iar eu eram mandru nevoie mare ca eram bagat in seama. El era mai mare cu 9 ani decat mine si avea acasa, deasupra usii unui sopron, betele de alun, adunate din locuri numai de el stiute si puse la uscat. Mie mi se parea ca-i mestesug mare…
Bineinteles ca mi-ar fi placut sa primesc un bat cat mai lung si mai drept, insa acestea erau rare si erau folosite numai de „maestru”.

Prima excursie pe care o tin minte am facut-o cu Voicu si cu unchiu’ Dutu, varul mamei, fiu al matusii Titi, sora cu Mama Mare. Cred ca erau si alte persoane in acea excursie, insa eu eram absorbit total de perspectiva pescuitului la Cheile Turzii…
Maiestria pescarilor era sa stie unde sa arunce momeala (rame, de preferinta rosii, de la crescatoriile de porci, nu din gradina), in apa putin adanca si destul de rapida de acolo.
Am reusit sa prind si eu un peste, pe care l-am scapat in apa imediat dupa aceea, in entuziasmul teribil care m-a cuprins. Unchiul Dutu, care a prins intamplator un peste in momentul imediat urmator, m-a asigurat ca este cel scapat de mine cu cateva clipe inainte, asa incat pararea de rau nu s-a transformat in lacrimi, ci a disparut pe loc; era tot pestele meu!
Voicu a intrat in chei si a reusit sa prinda un clean cu o bobita colorata, fruct de nu-mai-stiu-ce, atragandu-si invidia celorlalti pescari si-a mea, bineinteles.
[youtube http://www.youtube.com/watch?v=wBXyKRpssPI&w=853&h=480]
Dupa ce am pescuit si-am facut si o mica baie, am mancat si ne-am obosit mergand prin Chei, am prins atat drag de locul acela, incat l-am onorat mai apoi multi ani la rand, oridecateori se putea, numai de placerea de a fi acolo.
Cred ca, pentru ochii mei de copil, locul era si misterios, dar si accesibil; auzisem de escaladari ale peretilor stancosi, de alpinisti morti, cazuti de pe stanci si de pesteri inaccesibile, de lupi, vulpi si chiar de un urs care mai venea pe acolo; cum sa nu-ti placa un asemenea loc?

*
In rest, excursiile traditionale erau la Dealul lui Mihai (unde i-ar fi taiat ungurii capul marelui conducator de osti), unde mergea toata lumea de sarbatori, dar acolo era atat de aproape si de obisnuit (de la cimitirul satului mai incolo), ca pe noi, copiii, nu ne incanta in mod deosebit sa mergem; numai cei mari aveau o atractie inexplicabila spre acel loc.
O singura data tin minte ca ne-am dus undeva departe (sau asa mi s-a parut mie), la o mare sarbatoare campeneasca, impreuna cu cei mai multi oameni vazuti in viata mea. Acolo s-a inaltat si o scena, pe care au cantat Ion Luican (marele cantaret de muzica populara, originar de prin partea locului) si nu mai stiu ce interpreta de renume.
Toata lumea si-a asternut paturi pe iarba si a inceput petrecerea, cu fripturi si mici, tuica, bere si vin, muzica si voie buna.

*
M-au impresionat niste oale uriase de tuci, pline cu ulei incins, in care se aruncau bucati enorme de carne de porc, care prindeau sa sfaraie imediat ce ajungeau acolo, plutind ca gogosile; aceasta era vestita friptura de Turda, un pic crocanta, din care ai fi mancat pana nu mai puteai, pusa pe cateo felie mare de paine rotunda, de cuptor.