Iar cand noi nu vom mai fi… 2 | Guest post Florin Baciu

Continuarea articolului despre amintiri si copilarie, de aici.

Copiii au memorie scurta si selectiva; prin educatie, se pierde din spontaneitate (fenomenul instantaneu) si real (imaginea cruda, neinterpretata). Pe de alta parte, copiii retin numai ceea ce ii impresioneaza. Primele mele amintiri din copilarie sunt, intr-un fel, ca dintr-un tablou suprarealist: franturi colorate, intrepatrunse, dificil de catalogat si separat in timp. Am reusit, in parte, sa le separ dupa povestirile mamei, insa toate sunt niste franturi foarte vii…

Prima amintire este a unei case fara geamuri, cu acoperis pe jumatate scos/pus. Este ciudat cum imensele gauri ale geamurilor (raportate la dimensiunea si ochii copilariei) m-au impresionat atunci cand nu stiam nici sa vorbesc, nici sa fac asocieri si sa-mi ordonez/exprim gandurile sub forma „palpabila”, de cuvinte.
Eram in varsta de cateva luni (probabil 6-7) cand am retinut aceasta imagine.
Casa, acoperita initial cu paie si facuta, partial, din pamant/chirpici, era renovata; acoperisul schimbat cu unul din tigla; peretii refacuti din caramida; practic, intreaga arhitectura a casei se schimba.
Insa mie mi-a ramas foarte vie in minte casa, vazuta din exterior, cand mama m-a adus de la Cluj, in vizita la bunici.
Nu am avut, ulterior, imagini care sa ma bantuie; nu am visat niciodata monstri, ca mama (care tipa in somn, cu un glas schimbat, sugrumat, care te infiora pana-n maduva oaselor), cu toate ca am avut si eu vise in care am cazut in hauri fara de capat adanci.

In toate discutiile din viata adulta, nimeni nu a crezut ca as fi putut retine asa ceva, insa eu intotdeauna am sustinut (si sustin) cu incapatanarea caracteristica ardeleanului, ca asa este/a fost.

Urmatoarea imagine este aceea a unui covor de vegetatie din iarba inalta, in care eu, copilul in varsta de 1 an si ceva, ma tavaleam si o exploram de-a busilea, in timp de bunicul, la cativa metri, cosea cu miscarile lungi, unduioase ale cosasului profesionist. „Unde esti, mai nicule?” zicea el, iar eu [se pare ca] radeam fericit ca ma ascund, iar el nu ma vede…

Nu stiu de ce mi-au venit acum in minte alte imagini din acea gradina, cu un par mare in dreapta, cum intrai, care facea pere relativ multe-multe, mici si tari ca piatra, pe care le punea bunicul in pod si care, in timpul iernii se inmuiau si capatau dulceata.

In stanga incepeau visinii in care, atunci cand am mai crescut, trebuia sa ma urc cu o galetusa alba din tabla, ca sa adun visinele coapte, pentru dulceata sau visinata.
Drept in fata, acolo unde cararea o lua spre dreapta, Mama mare punea rosiile si castravetii si, alternativ, Tata mare punea porumb si pe care, crud fiind, il fierbea bunica intr-o oala mare, smaltuita si care umplea casa de mirosul acela special de porumb fiert, dupa care ne dadeam in vant atat noi, cat si Ricu, purcelul care manca cu deosebita placere coceanul fiert si dulce.

La dreapta erau straturile de ceapa si usturoi, frumos aliniate, pe care bunicul le semana in genunchi, dupa niste linii trasate din vreme pe pamantul reavan.
In spatele gradinii, langa gardul din scanduri negre si frumos aliniate, erau prunii, de vreo trei feluri, cu prune lunguiete si carnoase, altele rotunde si violacee si unele ciudate, care aveau pielita cu ridicaturi diferit colorate si cu textura mata, si care erau pe alocuri lipicioase. Magiunul de prune era de neinlocuit si ajungea tot anul.

Din gradina aceea mai am cateva amintiri razlete; una este aceea cu un corb mare, de un negru lucios, care s-a asezat intr-un acat (copac) si care m-a ignorat, olimpian, si atunci cand am strigat la el; atunci am luat o piatra si am aruncat-o in el; l-am nimerit, iar zgomotul facut a fost unul ciudat, ca de toba!

In spatele gradinii, pe partea dreapta era poarta pe care ieseam la balta, o reminiscenta a vechiului curs al Ariesului, alimentata de un izvor subteran, zidit ulterior, dupa care balta a fost secata, iar albia, umpluta cu resturi de la santierul de constructii, a servit ca suport pentru drumuri si blocuri.
Acolo pescuiam vara, la inceput cu un bat din gradina, cu ata alba si ac cu gamalie, apoi cu bat din alun si ac de pescuit adevarat.

Iarna copiii isi legau de bocancei cate o bucata rupa dintr-o salcie, in loc de patine, si se dadeau pe gheata; numai fata popii avea patine, din acelea cu varful indoit si lama stralucitoare. Vreau sa intelegeti ca in acea vreme nimeni nu era invidios; da, am fi vrut si noi patine adevarate, sau, mai tarziu, bicicleta cu doua roti, cu camere de cauciuc alb, elvetian, insa eram atat de constienti ca trebuie sa ne limitam la ceea ce avem incat nu ne pasa ca altii aveau, iar noi nu…

Va urma.