Afara e toamna. Ce imi pasa mie ca anul de-abia a inceput?

Soarele e de vina, ca lumineaza afara a septembrie. Asa, cald la culoare, ca o dupa-amiaza de lenevire. Sau ca o fotografie editata expert in Adobe Lightroom.

E o toamna particulara cu ferestre deschise dimineata spre un aer ca de munte in mijlocul Capitalei si cu pisici care se lungesc apoi in soare in spatele gemurilor bine inchise.

E toamna mea, ca mi-era asa de dor de ea, cum nu va pot explica.

Si daca ma duc sa ma uit pe furis printre jaluzelele argintii de la geam, vad soarele, si casele insirate molcom la soare, de-a lungul si de-a latul cartierului: pe bd. Dacia se insira cladiri gratioase tupilate unele dupa altele. Spre str. Polona sunt cateva case cochete pe o strada pe care o iubesc eu mult: case vechi, din perioada interbelica. De unele m-am indragostit iremediabil.

Si la 5 minute de aici, e un loc pe care nu l-am vazut nicodata. E un parc, pe care am sa mi-l tin secret sub pleoape, desi cred ca e printre cele mai vechi din Bucuresti: fostul parc Ioanid.

Nu imi aduc aminte sa fi fost acolo, desi e posibil. Ma mai plimba tata cateodata, si nu mi-a trecut pe vremea aia prin cap  sa intreb unde ma duce. Aveam incredere in pasii lui.

Dar zilele astea ma gandeam cat ar fi de frumos daca as gasi un loc unde sa pot fugi cate un sfert de ora de la serviciu, ca sa respir o gura de aer pe o banca. Si voila! Parcul Ioanid. Intrare la 5 minute de noi.

Si acum ma bucur de toamna mea imaginara de afara, ma gandesc la o plimbare in parc si imi fac promisiunea ferma ca voi lua cu mine aparatul de fotografiat, ca sa pot adauga un plus de dulceata gandurilor mele.

Cine vine cu mine la o plimbare?