Ciudata masura, omniprezenta constrangere.
Timpul ne duce la vale odata cu sine, ne invarte si ne arunca in cascade, se scurge lenes in meandre ca un fluviu ciudat de populat si extrem de incapator. Pana cand observi ca nu iti mai ajunge. Timpul.
Urasc telefoanele mobile, urasc soneriile lor. Urasc timpul rapit de conversatiile telefonice inutile. Pe de alta parte, tot telefoanele, dar cele tarzii de noapte, au adus linistire si incetarea unor suspine. Nu mereu ale mele.
Fugim. Dimineata fugim catre tramvai, troleibuz, automobil. Fugim catre prima ceasca de cafea, intr-o cursa cu timpul, fugim impiedicandu-ne de trotuare, de oameni. Fugim de timp, cu el in brate si pierdem din vedere ce ne e in jur.
Acum alergam cu ochelari de soare pe varful nasului, apoi alergam sub umbrele, si mai apoi sub haine calduroase prin zapada. Dar fuga cu timp si de timp ramane aievea. Mereu.
Si totusi uneori iesim din timp, cu simplul efort de a ne opri din alergare: si atunci se petrec minunile. Minunile mici si minunile mari.
Pentru ca de abia atunci avem ochi s ale vedem, urechi sa le auzim. Inima sa le intelegem. Atunci cand pe oprim pe loc, sa le simtim, atunci devenim parte a minunilor.
