Spitalul Universitar de Urgenta – Operatia – 2

Prefatez totul cu faptul ca am de gand sa fac si toate demersurile necesare pe cale oficiala: reclamatii, adrese, etc., pentru a semnala cele de mai jos autoritatilor competente. Randurile acestea sunt descrierea evenimentelor, asa cum au fost ele experimentate de mine in acest sir de evenimente.

Dupa tot ce s-a intamplat la UPU – textul aici, urmeaza operatia.

Fiind venita prin urgente, evident, nu aveam nici pijamale nici alte lucruri pe care oamenii de bun simt si le pregatesc pentru o internare in spital. Din fericire, exista niste pijamale de hartie (imaginea de mai sus), de unica folosinta, care (daca exista pe stoc), pot fi folosite pentru drumul la sala de operatii.

Mi-au dat o asemenea pijama, am facut inca un EKG, si un scurt drum pana la baia din rezerva.
Am iesit din toaleta asistand la urmatorul dialog:

– Pai, ce? Nu a avut timp sa faca caca acasa? A venit sa faca aici?
– Nu stiu D-le Dr., a intrat la baie…

Clipesc putin, ca sa inteleg. Doctorul (inca nu stiu nume, specializare, nimic), vine spre mine grabit:

– Hai, hai! Ca ne grabim! Cum iese analiza de coagulare de sange trebuie sa fim in sala de operatie!
Ce, nu ai avut timp sa faci caca acasa si ai venit sa faci aici?
– …

Am semnat si bifat o gramada de acte, dar nu a avut timp nimeni sa mi le explice, pentru ca…nu vedeam. Fara ochelari, la lumina din salon, eram practic chioara. In principiu cred ca am semnat ca dau acordul de anestezie, operatie, prelevare si studiere tesuturi, si folosirea lor in scop didactic. E, totusi, spital universitar. Ok, actele sunt gata.

Vine un brancardier dupa mine. Ma duc spre usa, si ma opreste:

– Papuci nu aveti?
– Nu am.
– Pai si cum mergeti pana in sala?
– …
– Hai ca intreb la fete, poate au ele. Oh, nu au. Ok, haideti ca va dau niste „botosei” de unica folosinta.

Si…in sosete si botoseii aia de spital, am pornit pe jos, am luat liftul, si m-am tarat spre sala de operatii. Fara scaun rulant. De ce? Nu stiu.

Sala de operatii e mica si rece. Luminata puternic. Sunt acolo cel putin 6 persoane. Brancadrierul iese. O asistenta imi spune sa urc pe masa.

– Haideti, jos pijamalele si sus pe masa!
– Tot?
– Dada,  tot.

Ma dezbrac, complet, si ma cocot pe masa. Din fericire nu e inalta. Cineva impacheteaza pijamalele si eu stau acolo…in vazul tuturor. E frig, si incerc sa ma linistesc singura. Cineva vine in sfarsit cu un camp operator  – o bucata de panza verde si mare, si ma acopera. Ma simt ceva mai OK.
In jurul meu e agitatie mare: nu e sigur cine face anestezia. Nu au venit inca valorile de coagulare de la vestita analiza, si nu e clar daca pot sau nu sa fiu operata. Toti sunt nervosi si agitati. Si probabil obositi. Intreb daca in fisa mea e trecut un medicament pe care il iau. Stiu ca poate cauza cheaguri, deci insist. Cineva ii transmite asta si doctorului, care e nedumerit de intrebarea mea. Repet informatia:

– Stiu ca afecteaza coagularea sangelui, si stiu ca in fisa nu e trecut. Am zis ca poate fi o informatie utila, D-le Dr.

Aici, nu am inteles ce s-a intamplat exact, dar Dl. Dr. explodeaza:

– CE IMI SPUNE EA MIE CE SA FAC? CE MA INTERESEAZA PE MINE ASA CEVA? CE PROSTIE E ASTA? AI STAT CU APENDICITA AIA SI AI SUFERIT ANI DE ZILE SI VII NOAPTEA LA SPITAL?
CE INSEAMNA ASTA SA VII NOAPTEA LA SPITAL? NU PUTEAI SA VII SI TU ZIUA, PE LUMINA? SA FI VENIT PE LUMINA! ASA CA OAMENII NORMALI! CE INSEAMNA SA VII LA 3 DIMINEATA LA SPITAL ASA, LA ORELE ASTEA?
AM AVUT O GARDA DE CACAT, OAMENII ASTIA CARE…

Marturisesc ca aici nu am mai ascultat, pentru ca mi-a inghetat creierul. Pur si simplu am fost atat de socata de urletele constante indreptate spre mine ca m-am facut mica sub carpa aia verde si am inchis ochii. Nu va pot explica vulnerabilitatea acelui moment, in care dezbracata sub o carpa, cu cel putin 6-7 oameni in jurul meu, persoana care tine in mana un cutit ascutit incepe sa urle la tine cu o asemenea violenta, si atat de dezarticulat si de … lipsit de orice logica. A fost inspaimantator. Si dupa ce m-am linistit, m-am infuriat teribil.

Cum a pornit, izbucnirea s-a si oprit, si nimeni nu a clipit macar. Eu am cantarit foarte serios sa ma dau jos de pe masa de operatie si sa plec la alt spital, dar…hainele mele erau in salon, si la oricare alt spital ar fi trebuit sa repet toate analizele…inclusiv cele de coagulare…am zis ca nu merita riscul, pentru sanatatea mea, sa fac un asemenea gest. Dar am fost foarte tentata. Cum am mers pe picioare pana in sala, as fi mers si la alt spital. Serios. Doar ca ar fi trebuit sa ma si dezlege cineva de la maini, pentru ca da, cum te urci pe masa, esti legat de maini cu tifon – de masa de operatie…

Acum, as mai dori sa fac doua precizari:

Intregul personal medical dezbatea, si incerca sa ma conving sa fac anestezie generala si nu rahi-anestezie. Cum:

Doctorul:

– Esti mai fricoasa asa de fel? Depresiva?
– Fricoasa, niciodata. Depresiva, da. Am istoric de sindrom depresiv-anxios.
– Adica ce inseamna? Te-ai diagnosticat tu?
– Adica ma duc la psihoterapie?
– Aha, aha.

Din spate de undeva:

– Pai daca iei pastilute pentru depresie, clar afecteaza anestezia…ar trebui sa facem generala…
– Nu iau nici un fel de pastile pentru depresie. Doar terapie!
– Ah, doar terapie…dar sa stii totusi, ca daca faci rahi, o sa fii constienta. Daca te sperii si incepi sa faci aici ca toate alea?
– …

La cinci-zece minute dupa izbucnirea D-lui Dr., se decide colectiv ca exista suficiente informatii partiale legate de coagulare, si se decide ce anestezist va veni sa ajute, astfel ca putem incepe.

Cineva deasupra mea vine si zice:

– Cum te simti? Esti speriata? Ti-e frica? Nu as vrea sa iti creasca tensiunea, sau ceva…
– Nu, si nu. Ma simt OK. Am doar niste nervi…
– Nervi? De ce nervi?
– Eh, nu e important…trece. Toate trec.
– A, da? Pai sa vezi cum e cand ne enervam noi! Ia baga-i ma un 1ml de…
(…aici nu am retinut, dar presupun ca era un calmant sau debutul anesteziei, pentru ca din punctul asta nu mai tin minte nimic).

Asta a fost al treilea moment in care am simtit ca diagnosticul meu de depresie ma transforma in ceva imprevizibil, si deci nedorit in sala lor de operatii. Si de asemenea, ma transforma in ceva inferior. Oare in spitalele din Romania nu e bine sa fii sincer cu medicii? Nu e bine sa dai toate informatiile, pentru ca este in dezinteresul tau ca pacient? Mie mi se pare foarte periculos. Automat am fost tratata de parca aveam ceva neplacut si murdar cumva. Cred ca asa se simte discriminarea intr-un act medical.

Mi s-a spus ca anestezistul va veni sa imi explice ce se va intampla, si vom alege impreuna ce si cum. Asta nu s-a mai intamplat.
Am mentionat inainte de cele de mai sus ca as prefera anestezie generala (stiu ca nu am reactii adverse, stiu ca sunt sanatoasa), si stiu si ce complicata e revenirea din rahi-anestezie si ce efecte secundare poate avea. Deci generala a fost.

Ce nu am inteles e de ce personalul medical a incercat sa imi induca ideea de anestezie generala si sa ma sperie de rahi-anestezie cu ideea unui atac anxios, in loc sa imi explice riscurile si beneficiile si eventualele lor ingrijorari la cazul meu specific.
Eu banuiesc ca doreau sa imi impuna anestezie generala…pentru ca era mai simplu pentru ei.
Inca o data, informarea pacientului in acest caz este minunata, dar straluceste prin absenta!

As mai dori sa fac o precizare: nivelul de munca din SUUB este foarte mare. Se vede, de la prima privire. Nimeni nu mi-a cerut bani, nimeni nu a insinuat macar asa ceva.
Personalul medical este cel mai probabil epuizat. Problemele administrative sunt evidente si ele, si cel mai probabil cauzeaza si ele o mare parte din uzura mentala a medicilor, asistentelor, etc.

Dar nimic din toate astea nu scuza atitudinea oribila a medicului din sala de operatie, si completa lipsa de profesionalism  – atat a lui, cat si a celor care au participat la joculetul asta de-a depresia si anestezia.

Nu stiu ce sa va zic, eu am un gol in stomac, la ideea tuturor oamenilor care trec prin aceste locuri de tortura care sunt spitalele noastre, si nu au pe nimeni care sa le ia apararea, si care sa inteleaga din context ce se intampla, pentru ca altfel…nimeni nu iti spune nimic.