Nici nu stiu de unde sa incep randurile astea. De la inceput.

In ceata

Traiesc nitel utopic de 7 luni de zile. De cand am primit acel telefon. De cand a murit Razvan.

O combinatie de tarie care vine de Sus si un fel de determinare sa traiesc mai departe care e pura incapatanare de fapt, daca ma gandesc bine.

Am tot spus, cu acelasi ton pe care il folosea Scarlett O'Hara, in mantra ei: "Pas cu pas!". Fiecare zi cu problemele ei, altfel daca le lasi pe toate sa iti cada in cap, ramai lancezind aiurea pe canapea cu saptamanile.

Primele luni au trecut dureros, spasmodic si cetos. Am observat ca pur si simplu pe alocuri mi-e greu sa gandesc. O oboseala crunta asa, ca stare de a fi, si in acelasi timp ceva dedesubt clocotind. Le-am trecut respirand si incercand sa stiu ce am de facut pentru supravietuirea imediata: sa decid unde ma mut, cum sa tin in viata pisica, acvariul, si sa am grija nu ma imbolnavesc.

Nu m-as fi descurcat fara familie, prieteni, biserica. Nu am mai fost atat de pierduta si de neajutorata niciodata in viata. Si nici atat de tare.

Rosu

Apoi, am cunoscut din intamplare pe cineva care s-a dovedit un prieten si un om extraordinar. Sa-i spunem S. Cineva care m-a tratat ca pe un om care se ridica, nu care rataceste. Si care mi-a aratat ca acel clocot e dorinta de a fi vie. Ce inteleg eu prin asta?

Sotul meu a murit, si eu nu ma pot arunca in moarte dupa el. Am pierdut ceva imposibil de inlocuit, jumatate din mine. Din fiinta mea, din inima mea, din gandurile si sufletul meu.
Si ce am pierdut eu o sa doara mereu, pana cand nu va mai fi durere.

Insa eu nu am murit.

Si asta inseamna ca eu trebuie sa merg mai departe. Sa imi regasesc un sens, un scop, o directie. Si ca asta nu se poate face decat traind, mergand inainte chiar daca momentan totul are lipsit de sens si de noima.

S. mi-a aratat ca trebuie sa tin la mine. Sa imi dau voie sa am valoare, si sa mi-o impun. Nu neaparat altora, ci mie. Ca merit sa fiu vie, linistita, ca am voie sa plang si sa rad, si mai ales am voie sa fiu cum am nevoie sa fiu.

Si mi-a mai zis sa fac totusi ceva cu parul ala al meu, ca nu ma prinde bine stilul de matura trista. Si atunci am ales din nou rosu.

Multumesc, S., ca esti un prieten adevarat, sincer, incisiv si ca daruindu-mi timpul tau - acceptandu-ma si scuturandu-ma, mi-ai redat pofta de viata.

Dragonul

M-am apucat de slabit anul trecut pe vremea asta. Aveam 86 de kg, si discutand cu Razvan, am ales cateva momente-cheie in care sa punctez calatoria asta de slabit, ca sa o internalizez mai bine. La 75 de kg, sa ma sui iarasi pe cal. Si am facut-o.
La 70 un tatuaj. M-a intrebat cu ce. Nu am stiut sa ii raspund atunci.

De-a lungul verii care a trecut am descoperit insa ce vreau. Un dragon. Care sa imi semene. Feminin si frumos, puternic si neabatut, care sa zboare si sa poata nimici prin foc, la nevoie, ce ii sta in cale. Am decis ca pot merge mai departe, si ca o sa o fac. Momentele astea de punctare au fost si trepte si hopuri de trecut. Mi-au facut bine, si m-au impins inainte, pas cu pas.

Si a aparut dragonul. Pe umarul stang. In zbor, cu aripi translucide, cu ochi adanci si flacari rosii atunci cand e cazul. Si intelepciune si rabdare.

Furtuna

Si acum? Pai asta ma intreb si eu.

Sunt doua lucruri la indemana de povestit. Ma intreba o prietena care ar fi scenariul ideal, daca nu mi-ar sta nimic in cale, si daca totul ar fi ideal. Inclusiv eu.

In rimul rand, idealul e in clipa asta o furtuna. Din aceea care reaseaza fundul marii, si croieste plaje noi. Care distruge pe alocuri, ca sa creeze in altele.

A fost liniste, de fapt inca este pe alocuri, o liniste asurzitoare in viata mea, si nu e vorba de plictiseala, e vorba de gol si absenta si neclaritate.

Asa ca acum, reconstruiesc. Cu aceeasi incapatanare care m-a tinut la suprafata in lunile de ceata, trec prin furtuna asta in care ma aflu, de bunavoie, si alung clipele de tacere, orele de liniste asurzitoare; si incerc sa reinvat sa zambesc, sa caut un scop si o directie care sa ma faca sa simt ca pot pasi inainte. Cu capul sus. Pas cu pas.

 'Cause you're the storm that I believe in
And all this peace has been deceiving
I need some wind to get me sailing
So it's the storm that I believe in

Traiesc o calatorie care altfel nu are cum sa se intample, pentru ca in timp de pace inselatoare colcaie tacerile si canapelele iti adorm visele. Trec pe aici, pentru ca am nevoie sa o fac, sa rascolesc tot ce am ramas si tot ce trebuie sa reconstruiesc.

Si doi, cuvantul cheie al furtunii e rabdarea.

Rabdarea sub sfichiurirea de vant, sub nisipul care huruie, sub vantul pe care trebuie sa inveti sa zbori fara rezerve. Pentru ca poti.

Si fara rabdarea de a zbura prin furtuna, de a cadea, de a mai sparge cate un stei de piatra izbindu-te de el, e aproape imposibil. Si oricum, clocotul ala a iesit la suprafata.

Pentru ca pot, si mi-o datorez. Si merit. Sa zbor. Sa traiesc.