Orasul meu

Am ascultat in dimineata asta pe drum, piesa Aliciei Keys  – New York. Mi-e tare draga Alicia Keys, are una dintre cele mai fascinante si puternice voci feminine. Si are o sensibilitata aparte in melodiile ei. Se vede si aude multa munca in spatele cantecelor ei.

Alicia Keys este o Doamna. Frumoasa, talentata, si care ma incanta de niste ani buni. Cred ca atunci cand am descoperit-o aveam…16 ani? Trebuie sa fi fost pe acolo, era 2002.

Ascultam azi New York-ul Aliciei si m-am gandit la Orasul care pentru mine e aceeasi jungla de beton, in care ma plimb cu mainile in buzunar.

O sa va amuzati putin, dar sotul meu e auto-exilat din Timisoara aici. Stim cu totii ce inseamna asta, da? Timisorenii nu ne plac, si poate au dreptate in unele privinte.

Pe de alta parte, e si o mare doza de superficialitate in toata povestea asta. Asa numita superioritate a Timisoarei fata de Bucuresti, daca exista e pur circumstantiala. De ce? Pentru ca nu a venit de la sine, ci a venit impusa cu forta in perioada in care Banatul a facut parte din Imperiul Austro Ungar. Accesul vostru la civilizatie a venit prin limitarea libertatii. Si noi, noi am trecut candva Carpatii si pentru voi. Nu ar trebui sa fim chit?

Las la o parte segregarea lor auto-impusa, si ma gandesc doar ca, fara a subestima meritele reale ale timisorenilor, le-ar prinde bine o urma de nationalism romanesc. Atat acum despre altii.

Bucurestiul. Este casa mea. Singurul loc unde am gasit linistea. Locuind pe Bulevardul Liviu Rebreanu, langa parcul IOR. Plimbarile minunate cu catelusa mea Grace prin acel parc mi-au modelat stilul de gandire. Aveam timp doar eu cu ea sa zburdam linistite. Cu orele.

Aveam 13 ani cand am descoperit primavara. Incepand cu luna aprilie, si terminand cu luna Iunie, Bucurestiul infloreste: florile mici, de pe jos – ghioceii, zambilele apar primele, peste tot. Apoi tufisoarele de ploaie de aur, insoresc fiecare coltisor plantat. Apoi e randul pomilor: corcodusii, caisii, merii, gutuii. Ciresii. Apoi salcamii si tufele de iasomie. Apoi caprifoiul si teii. E o simfonie nebuna de culori si mirosuri de flori, de copaci inverziti si mustind de seva proaspata.

In aceeasi perioada am inceput drumurile mele pe jos prin oras: am luat-o pe jos de la unirii pana in drumul taberei. Era pe vremea cand inca purtam sarafan de jeansi. Vaaai…cata vreme a trecut.

Am descoperit apoi, in liceu, restul parcurilor, partea veche a orasului. Am descoperit oamenii, si aglomeratia. Am descoperit cum sa te feresti de aglomeratie. Am facut cunostinta cu cainii, si pisicile. Cu taxiurile. Cu RATB-ul. Folosind reteaua de metrou si RATB-ul am explorat orasul, tinandu-ma de hartile afisate in mijloacele de transprort in comun.

Aici am locuit, aici am invatat, aici am iubit prima data. Aici m-am casatorit si am inceput sa imi construiesc familia. Sunt mai bogata datorita Orasului.

Am fost mai putin singura in Bucuresti. Am fost mai vesela aici decat aiurea.

Am invatat sa traiesc aici, si tot aici m-am regasit de nenumarate ori din singuratatea din multime. Si tot aici, am regasit si forta nebanuita, la fel, in mijlocul multimiilor adunate laolalta cu un scop.

Putem fi inconjurati de oameni si singuri. Putem fi impreuna mai multi decat putem vedea cu ochii si totusi sa fim una. Si lectiile astea doua m-au intarit si m-au bucurat.

Orasul asta al meu, Bucurestiul, mi-e a doua piele. Il respir  – cum respir, il vad  – cum vad. Il aud si il iubesc, si intotdeauna, dar intotdeauna il voi tine aproape de mine, chiar daca eu voi fi departe, sau daca el o sa dispara.

Bucurestiul meu.