Uneori e nevoie sa incerci, sa cauti sa tinzi si sa lupti sa demonstrezi.

Alteori iubesti si e clar. Se stie.

Melodia asta e dedicatie pentru sotul meu, ocazie cu care ii multumesc pur si simplu ca si-a dat seama ca il iubesc. Pentru ca iubirea asta e asa delicata, si apare foarte valurit si foarte iute poate sa dispara.

Multi nu cunosc decat jalea din versurile Adelei, jalea asta care se chinuie cu talpi sangerande sa ajunga la un liman. Liman pentru care si-ar vinde bucati de trup, si pentru care deseori jertfa e chiar sufletul ranit.

Multi nu cunosc si linistea aia care poate sa fie suprarealista: te trezesti dimineata, si te amuzi de urechile pisicii care se vad prin draperie (adormita e pe pervaz, se intinde). Faci o cafea cu lapte in dublu exemplar, si iti iei perechea de mana ca sa va trantiti pe canapea in cealalata camera. Si va uitati amandoi amuzati la acvariul in care de undeva au rasarit puisorii mici si portocalii de platty.

Urmeaza exclamatii incantate cam un sfert de ora, laolalta cu cafeaua, de la amandoi:

 – Aaaa….uite, uite ala mic de sub frunza de echinodorus!

– Unde, jos sau sus?

– Jos, sub aia din spate! Uite, uite!

– A….ala micu de tooot. Dulcee  eeee.

– Da, si astalalt, vezi, are codita rosie, si restul portocaliu.

– Vai, da. Ce amuzanti suuunt!….

Zile ca astea fac sa rasune indepartat momentele despre care canta Adele.

Pe de alta parte, am o alta melodie. Melodie care apare dupa ce auzi tacerile celuilalt. Dupa ce vezi primavara de doua ori pe an, cu aceeasi persoana,  si la fiecare copac totul e altfel.

Dupa ce el sterge a nu stiu cata oara pozele pe care ti le-a facut, dupa ce iti priveste mutrisoara imbufnata. Si iti mai face niste poze. Dupa ce el intelege exact ce vrei tu sa spui cand exclami extaziata nu-stiu-ce despre cele trei lalele albe.

Pentru zile ca astea  iti multumesc. Si pentru celelalte.

Si pentru toate ii multumesc lui Dumnezeu. Fara El noi nu am fi.