Undeva pe la varsta de 14 ani, m-am indragostit de un baiat. Il cheama Bogdan (Bogdan, daca citesti asta, deja stii povestea, poti sa treci mai departe:D; Razvan, daca citesti, si tu o stii, deci…moving on:-„).

De la el am „prins” primele notiuni despre fotbal, si despre hip-hop. Am inceput cu 2PAC si ai lui, si am continuat de una singura cu BUG si apoi Parazitii (dupa ce BUG au scazut muuult in ochii mei cand si-au tratat fratii mai mici „La Familia” cu multa…nesimtire).

Povestea a crescut, pasiunea mea pentru realitatile societatii romanesti (asa cum le vedeam eu la 15 ani, da? diferenta dintre ce era la TV si ce ascultam si traiam in viata reala, si pe strazile orasului) s-a reflectat in faptul ca muzica asta m-a scuturat putin de la nivelul ideal al cartilor in care trisem pana atunci, si mi-a perspective noi.

Ca o pasionata de cuvinte ce sunt si ma aflu am preluat rapid limbajul si semnificatiile expresiilor din melosul HH, si mi le-am insusit, cu mandrie desigur. Bine, aceasta abilitate de a descifra limbaje si expresii, de a intelege o categorie de oameni dupa ce cuprinzi metaforele lor si le intelegi, imi va fi de folos mult timp dupa aceea.

Ok, ce vreu sa spun de fapt, e ca la intrarea in clasa a 9-a puteam sa injur ca un birjar. Imi veti intelege deci mirarea, cand intr-o zi in drum spre liceu ma intalnesc cu sus-numitul Bogdan, care, dupa ce ma aude etaland cu nonsalanta proaspetele mele cunostinte lingvistice imi spune: „Nu imi vine sa cred ca ai spus asta! Nu iti dai seama in ce pozitie te pui? Esti fata, nu cred ca e cazul sa vorbesti asa, si mi-as dori sa nu te mai aud vreodata folosind un asemenea limbaj!”. Clasa a 9-a, da? Am citat aproximativ din memorie, dar si stilul si ideile erau aceleasi.

Am simtit ca ma transform intr-o sfecla, am tacut brusc…apoi m-am balbait putin…si de aici nu imi mai aduc aminte cum am continuat. Cert e ca de atunci am tinut mereu cont de aceste cuvinte, si de ideea din spatele lor.

Intre timp, am mai castigat cateva idei, si una peste alta, nu sunt de acord cu limbajul grosier la nici o varsta, indiferent de sex. Cu atat mai putin dupa ce ai niste ani, niste studii, si un capital de cunostinte generale; asa, un bagajel confortabil.

Pentru ca imi lasa impresia ca in loc sa gandesti, in loc sa spui ceva convingator sau sa iti accepti emotiile si sa faci din ele ceva semnificativ, dai drumul unei injuraturi care nici nu te imbogateste cu nimic, nici nu face lumea mai buna.

Daca te certi cu cineva si injuri, inseamna ca nu ai fost capabil sa spui ceva mai inteligent.

Daca ai avut o surpriza neplacuta (in trafic, la un meci, te-ai lovit, etc.) si injuri, inseamna ca nu te poti stapani cum se cuvine. Deci esti slab. Cui ii plac oamenii slabi?

Daca injuri ca sa te integrezi, si ca sa impresionezi, inseamna ca ai impresia ca nu poti fi apreciat pentru ceva mai valoros.

Iar daca injuri pur si simplu…imi pare rau ca te-am chinuit cu acest articol. Nu esti in targetul blogului meu.

Am acest citat, de la care am pornit articolul aici de fata:

„Chiar daca prietenii si amicii tai folosesc injuraturi in general, tu vei fi perceput ca mai inteligent, mai matur, mai coerent,mai politicos, mai atent, si in general ca fiind mai placut daca iti controlezi limbajul si emotiile care de obicei aduc cu ele injuraturile. Poti alege sa ai caracter si eleganta, sau poti fi considerat nepoliticos, vulgar si opac.”
— James O’Connor (Cuss Control Academy)

„Even if your friends and associates commonly use cuss words, you will be perceived as more mature, intelligent, articulate, polite, considerate and pleasant if you control your language and the emotions that typically prompt expletives. You can choose to have character and class, or be considered rude, crude and crass.”
— James O’Connor (author and founder of the Cuss Control Academy)

Cred ca explica minunat ceea ce incerc eu sa afirm in aceast articol. Daca aveti nelamuriri sau vreti sa ma combateti, go ahead! Dar folosind un limbaj curat. 😀