Iarna cu bune si rele

Mai degraba cu bune decat cu rele.

Eu am doua ipostaze in care vad iarna si zapada:

Ipostaza de zi, e agitata, vesela, si plina de ninsoare. Eventual cu zbenguiala la sanius, sau macar la alergat prin omat, pana ingheata cizmele si avem bujori in obrajori.

In ipostaza asta, imi aduc aminte de urmatorul episod:

E putin spus ca imi place. Ma incanta atat de tare, si imi aduce aminte de o perioada asa de frumoasa incat nu ma pot desprinde de cei doi soricei dragalasi si de pisoiul ghinionist.

Mereu am avut senzatia ca Jerry seamana cu un verisor de-al meu 😀 si mi-a fost si mai simpatic din cauza asta, dar nepotelul lui Jerry seamana si mai bine cu baiatul in cauza. Si sunt asa de simpaaaatici amandoi. Soriceii. 😀 

Ipostaza de noapte.

Cea de a doua ipostaza a iernii, pentru mine, va fi mereu legata de povestea „Fricosul” de Emil Garleanu. Linistea si umbrele, lumina lunii si sclipirile alintate ale zapezii la lumina vreunui felinar, imi aduc aminte mereu de aceasta poveste atat de dragalasa.

Aveam, pana pe la varsta de 14 ani in spatele blocului un peisaj aproape de poveste atunci cand era acoperit de zapada. Si erau felinare multe, dar cel din dreptul ferestrei mele avea o alta lumina. Mai calda, mai poetica, mai aproape de preferintele mele, de ideea mea despre povesti. Cert e ca, pentru a va explica mai clar, e neaparat nevoie sa vi-l prezint pe Fricos:

Fricosul
de Emil Gârleanu

Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Și-n cuprinsul larg, uriașul policandru al cerului își aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Viețuitoarele pustietății sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposește pe labe, în hățișuri, și privește nemișcat; vulpea stă lângă vizuină și nu se-ndură să meargă la vânat; veverița pleacă creangă lângă creangă și hoinărește, ca o deșucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieșit tiptil-tiptil din curătură, și când a ajuns la margine și-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:

„Poate mai întâlnesc un prieten”, își zise iepurașul.

Și gândul îi răspunse:

„Poate mai întâlnești un prieten…”

Și iar țupai-țupai, iepurele sare vesel:

„Poate dau și peste o prietenă.”

Și gândul:

„Poate dai și peste o prietenă.”

Și mergând așa, iepurașul cu gândul își vorbesc:

„Ce lumină, și totuși luna încă nu a răsărit.”

„…Și totuși luna încă nu a răsărit.”

„Dar o să răsară.”

„…O să răsară.”

Și cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepurașul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă și ea, ca de gheață, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele își dezbrăcară deodată umbra. Iar iepurașul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepurașul se destinse ca o coardă și o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă și iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închiși… Să nu-și mai vază umbra!

Va las cu zapada, si poate ca totusi, v-am adus aminte ca ninsoarea nu e chiar atat de rea. Nuu? 🙂

P.S. E vina noastra ca am crescut. 😀 Daca eram mici, astazi stateam acasa. 🙂