Mi-e frig, uneori.
Îngrozitor de frig, câteodată.
Sunt plină de găuri, lăsate de umbre din trecut
De cuvinte de ieri.
Uite! Intră frigul prin ele…
Și suflă prin mine a pustiu.
Oricât încerc să le astup, nu-mi iese.
Mă strâng încet în mine, și mă ascult
Ascult inima cum bate, cum suflă vântul
Și mi-e frig.
Mai strâng lângă mine amintiri
Ca pe niște ziare suflate de vânt
Dar nu țin de cald.
Și-mi spun că am curaj
Că o să fie bine, o să vezi!
Dar cumva, simt atât de acut găurile
Și știu că nu am cu ce să le umplu.
Am viață în mine, am atâtea de dat
Sau cel puțin așa credeam cândva
Acum e prea frig, prea multe găuri
Și pe cuvânt, nu știu ce să fac cu ele.
Ar trebui să pot.
Ar trebui să cresc, să fiu om mare
Dar de fapt, doar am obosit.
Am obosit, și nu e nicăieri odihnă
Nu pot pune undeva capul să respir adânc
Și să-mi astup găurile, una câte una.
Ar trebui umplute cu vise, cu zâmbete
Cu speranță.
Dar care s-a strecurat cumva, departe.
Printre găuri.

Photo by Annie Spratt on Unsplash.

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.