Cu tunul printre păsări | Guest post Florin Chirilă

Când, în urmă cu vreo 10 ani, m-a năpădit pasiunea pentru păsări, nu aveam nici cea mai vagă intenţie să abordez şi latura foto a acestui hobby de nişă. Dealtfel nici nu aveam cu ce. Dar încetul cu încetul anturajul m-a stricat, aşa cum se întâmplă în viaţă cu mai toţi oamenii serioşi. Aşa că iată-mă în ziua de azi ieşind pe teren la păsări nu doar cu indispensabilul binoclu spânzurat de gât, ci şi cu ditamai tunul de 300 mm atârnat şi el de acelaşi gât (că altul oricum n-am). Adăugaţi la asta şi luneta cu trepied de pe umăr, nelipsită din arsenalul unui păsărar care se respectă, şi avem deja o mică consignaţie ambulantă de aparatură optică.

Din capul locului vă spun însă că acest guest post, scris la invitaţia amabilei noastre gazde Alexandra, nu va fi un tutorial foto cu focale, ISO şi aperturi. Tehnica fotografiei aplicabilă în wildlife diferă doar cantitativ, nu şi calitativ, de diverse alte tehnici foto (peisaj, portret und zo vaităr). Cine are deja noţiuni de tehnică foto va intui că o focală mare (200-400 mm) şi o bună viteză de focalizare sunt esenţiale. Cine nu are, va considera oricum nefolositoare o înşiruire de cifre fără înţeles. De aceea, mai degrabă aş împărtăşi câteva tehnici şi tactici pentru a beneficia de condiţiile optime de fotografiere a păsăretului.

 

0. Soarele din spate !

Este leitmotivul prelegerii. Nu e o condiţie pe care o putem satisface mereu (inclusiv din motivul că de multe ori nu avem soare), dar trebuie să ne fie regulă de căpătâi.

 

1. Dimineaţa

Prima condiţie pentru a fotografia păsări este să le şi vezi. Şansele de a le vedea sunt cu atât mai mari cu cât ele sunt mai active, pentru că o pasăre în mişcare (ţopăind printre crengi sau zburând) e mai lesne observabilă decât una care stă lemn printre frunze. Păsările sunt în general mai active dimineaţa şi spre seară, lucru evident mai ales în timpul verii, când canicula de peste zi le îndeamnă către adăpost. De asemenea sunt mai active primăvara, în sezon de împerechere şi hrană a puilor, decât în celelalte anotimpuri. Pe scurt: într-o dimineaţă de primăvară ai şanse mult mai mari decât vara pe arşiţa de la amiază.

 

2. Iarna

O situaţie interesantă o oferă anotimpul rece. Chiar dacă multe păsări sunt plecate spre zări mai calde iar fauna înaripată rămasă pe la noi e mult mai săracă decât primăvara sau vara, totuşi iarna aduce nişte oportunităţi unice. Una constă în posibilitatea de a vedea specii foarte interesante care nu pot fi văzute la noi în niciun alt anotimp: sunt specii care iernează şi ele în „ţările calde”, atâta doar că, pentru aceste păsări care îşi petrec vara în Siberia sau nordul Scandinaviei, România se pune ca „ţară caldă”.

 

 

Dar adevărata oportunitate foto este dată de condiţiile vitrege de hrană existente pe perioade scurte cu condiţii meteo extreme (zăpadă abundentă, ger năprasnic). Disperate după hrana acoperită de neaua groasă, păsărelele uită în mare măsură de obişnuita prudenţă şi se apropie îndrăzneţ de orice ar putea să le procure de-ale ciocului (ca nu pot spune de-ale gurii). Cu niscai seminţe uscate aşezate undeva la vedere devii extrem de popular printre piţigoii şi ţiclenii din parc.  Atenţie, seminţele trebuie să fie crude şi nesărate ! Momentul optim este după câte vreun viscol straşnic, când viforul se potoleşte şi se instalează un ger sănătos, dar şi un soare generos şi prietenos cu fotograful.

 

 

Tot atunci merită să vizitaţi anumite locuri din parcurile în care există lacuri. Pe ger năpraznic lacurile îngheaţă repejor, însă de multe ori rămân ochiuri de apă care nu îngheaţă nici pe gerul gerurilor. De pildă, coada lacului din parcul bucureştean Tineretului nu e niciodată îngheţată, căci acolo debuşează un mic izvor subteran suficient de cald pentru a întreţine local starea lichidă a apei. Ei bine, exact acolo se vor strânge orătăniile de baltă care-şi petrec iarna prin oraşe: raţe, lişiţe, pescăruşi. Uneori ai surprize plăcute cu specii nu dintre cele mai comune prin oraşe. Foc de voie.

 

3. Pânda

Cu unele excepţii, păsările nu prea rabdă apropierea omului. Iar omul care vrea să fotografieze păsări cât mai de aproape va trebui să recurgă la mici tertipuri. Pânda se numără printre acestea, la loc de cinste.

a) Balta sau tufişul

Dacă ai reperat o băltoacă folosită pe post de adăpătoare, un tufiş cu potenţial de socializare sau orice alt loc strategic care atrage constant păsările, caută un loc discret în apropiere şi stai cât mai cuminte (preferabil cu soarele în spate). Dintre toate atributele prezenţei umane, păsările sunt cel mai mult deranjate de mişcare. Deci, dacă te mişti cât mai puţin, ai mari şanse ca prezenţa ta să fie bine tolerată.

 

b) Cortul

O metodă ceva mai elaborată constă în amplasarea unui cort de camuflaj, special conceput pentru fotograful de wildlife: vizibilitate pe toate cele 4 laturi (pe cel puţin una vei avea soarele din spate; pe celelalte trei se vor poziţiona păsările…), posibilitate de deplasare „în timpul acţiunii” (cortul nu are „podea”, e ca o pălărie), instalare instantanee. Desigur, acţiunea de instalare a cortului alungă toate păsările pentru moment, dar după un timp (în general până într-o oră) acestea vor reveni, dacă locul amplasării era bine populat cu păsăret. Preţul unui astfel de dispozitiv este în jur de 100-150 EUR – nu e tocmai o avere, iar rezultatele sunt spectaculoase.

 

 

Se pot improviza şi soluţii „low-cost” – de la adăposturi din crengi şi frunze la o simplă foaie de cort pe câteva beţe, dar e mai mult de muncă, şi dispare şi avantajul mobilităţii.

c) Ciocu’ mic şi târâş pe burtă

Metoda nu e o pândă propriu-zisă, ci o tehnică de apropiere oarecum intuitivă, dar e aplicabilă doar punctual, atunci când ai observat o pasăre interesantă aflată în repaus şi doreşti să te apropii cât mai mult posibil. Un profil cât mai jos este esenţial, întrucât păsările percep mai degrabă înălţimea decât gabaritul propriu-zis al „inamicului”.

 

4. Maşina

Deşi păsările nu apreciază la adevărata valoare apropierea birdwatcher-ului, prezenţa în preajmă a unui autoturism este ceva mai bine tolerată. Dacă ceva mai sus aminteam că mişcarea omului în apropierea păsărilor este reţeta eşecului, cu maşina lucrurile stau oarecum pe dos: o maşină în mişcare constantă pe lângă pasărea de pe marginea drumului e acceptată, în schimb dacă opreşti brusc lângă pasăre, aceasta îşi va lua tălpăşiţa înainte să apuci a atinge camera foto, necum a mai face vreo poză. Soluţia optimă este de a te deplasa lin cu maşina în zone frecventate de păsări, cum ar fi:

– drumurile de ţară din stepa dobrogeană (atenţie aici la sârmele de telegraf – sunt sursă sigură de dumbrăvenci !) sau de aiurea, pe marginea câmpurilor cultivate

 

 

– drumuri bine garnisite cu tufe pe margine

 

 

– în apropiere de malul bălţilor unde-şi fac veacul limicolele (păsări dependente de malul bălţilor)

 

 

– în vecinăteatea surpăturilor şi malurilor de pământ unde, primăvara, există colonii de prigorii sau lăstuni de mal.

 

 

Viteza trebuie să fie redusă, astfel încât oprirea, la nevoie, să se poată face lin, fără o rupere de ritm prea evidentă care ar putea crea panică printre subiecţi. Când îndrepţi obiectivul spre pasăre, fă-o cu mişcări lente şi ieşind cât mai puţin în afara caroseriei. Opreşte motorul – nu pentru zgomot, dar induce vibraţii care pot afecta imaginea. Dacă păsările par excesiv de sperioase, încearcă să tragi cu geamul portierei ridicat: sacrifici din calitate, dar reflexia sticlei te ascunde mai bine în ochii păsărilor. Şi nu uitaţi leitmotivul: soarele din spate !

5. Chemătoarea

Primăvara, în perioada de maximă activitate sexuală, păsările reacţionează la cântecul propriei specii (înregistrat pe telefon, de pildă), căutând să se apropie de sursa sunetului: femelele pentru a găsi un posibil peţitor, masculii pentru a identifica şi alunga un potenţial rival pătruns pe teritoriul lor. Până să se prindă că e doar o mizanscenă, cad victimele unei rafale bine ţintite de tun (= Canon. Merge şi Nikon, dar se pierde jocul de cuvinte).

 

 

Metoda e aplicabilă în special la pădure sau în apropierea stufărişurilor. Ar mai fi de discutat aspectul etic – practic atragi pasărea cu o păcăleală, spre deosebire de grăunţele împrăştiate iarna pe zăpadă, care sunt reale. Având în vedere, totuşi, că animalul nu are nimic de suferit, şi că, în definitiv, întreg sezonul de împerechere e plin de false aşteptări, să zicem că nu e cel mai scandalos şi imoral lucru pe care-l poţi face la adresa micilor necuvântătoare.

6. Norocul

Un dram de noroc face cât toate chemătorile, maşinile şi super-focalele la un loc. Deşi teoretic e un factor necontrolabil, statistica ne învaţă că, la un număr suficient de încercări eşuate, va apărea şi întâmplarea cu noroc. Perseverenţa e cheia. Şi răbdarea.

 

 

————————-

Evident, aceste metode pot fi folosite în combinaţii nenumărate: dimineaţa cu maşina, iarna la pândă, primăvara dimineaţa cu chemătoarea lângă tufiş, cu cortul la noroc etc.

Dacă, folosind ideile de mai sus, sau altele şi mai bune, aţi reuşit o frumoasă fotografie a unei păsări, şi v-aţi dori acum cu ardoare să ştiţi ce aţi pozat, vă anunţ că v-aţi infestat cu microbul ornitologic: e fatal, nu există antidot ! Până vă procuraţi un necesar manual de determinare a păsărilor (un exemplu clasic aici), puteţi încerca gratis să regăsiţi ceea ce aţi pozat în galeria dedicată de pe www.drumetuleclectic.ro, de unde provin toate imaginile cu care am ilustrat acest modest îndrumar pentru viitorii fotografi de wildlife.