Dana si Petru sunt din judetul Brasov, si au 10 copii. 🙂
Marian este baiatul lor cel mai mare iar celelate surori si frati sunt…de la casa de copii.

Dana este invatatoare, iesita la pensie. Petru este si el pensionat, dar a lucrat si in invatamant, ca suplinitor, dar si intr-o fabrica.

Cand avea 17 ani, Marian a fost cel care a propus prima data celor doi parinti sa isi asume aceasta responsabilitate. Va las in continuare sa cititi cateva cuvinte despre Antonia, prin cuvintele celei care o creste si ajuta sa paseasca prin viata:

Antonia este sora lui Emanuel.  Emanuel a fost de mai multe ori la noi acasa, inca din anul 2003. Am aflat cu intarziere ca Emanuel are o sora, tot la Casa de copii.
Pe cand era mai mica, Antonia arata ca un baietel. Din pacate aceasta este realitatea pentru multe fete care cresc intr-o casa de copii.

Era un copil energic, stia ce vrea, dar nu stia cum sa exprime acest lucru. Ca şi Emanuel ea a crescut in casa de copii din localitate. Antoniei ii era greu sa aiba incredere in oameni, mai ales in adulţi, suferind inca de faptul ca a crescut in Casa de copii de la sase ani, cand mama lor s-a imbolnavit. Copil fiind,  işi masca  timiditatea printr-o atitudine agesiva,pentru e se proteja.

Incepand cu luna martie 2006, Antonia a venit la noi in familie impreuna cu Emanuel, fiind incredintati prin Tribunal cu hotarare judecatoreasca, in plasament familial. Am vazut-o prima data pe aceasta fetita la toaleta fetelor in scoala. Cu caciula trasa pe ochi, pantalóni largi si geaca baietoasa, arata chiar ca un baiat.

Chiar i-am atras atentia :
-Ce cauti, mai baiete, aici?

La interpelarea mea s-a uitat peste umar cu o strambatura, miscandu-si capul brutal, ca si cum ar fi vrut sa-mi transmita un mesaj nu prea pasnic.

In spatele meu era colega la care era in clasa si mi-a atras atentia:

– Este fetita!

Dupa ce am aflat ca este sora lui Emmanuel, am luat-o si pe ea la sfarsit de saptamana in familie. In ziua in care am anuntat-o ca intentionam sa-i luam pe amandoi pentru o perioada mai lunga de timp, au venit impreuna in vizita. Am stat de vorba in birou si, in momentul in care i-am adus la cunostinta faptul ca intr-o familia se indeplinesc niste sarcini (cum ar fi invatatul) a avut o reactie necontrolata, violenta chiar.

A dat cu pumnul in scaun strigand:

-Da’ce! Eu nu vreau sa invat! Mie imi place sa joc fotbal, asa ca vreau sa am timp sa joc fotbal!

Un timp am tacut, privind-o lung, apoi i-am spus pe un ton calm:

– Tu alegi : vii la noi si respecti regulile familiei sau ramai in centru…Noi nu te obligam…

A bombanit ceva neinteligibil, dupa care au plecat. A doua zi a venit impreuna cu Emanuel sa ne ajute sa desenam curcubeul in camera lor. In timp ce-l desenam, mi-a soptit:
– Am hotarat sa vin…si sa invat…

Si s-a tinut de cuvan: In clasa a VI a a luat premiul al II-lea. Acum este clasa a IXa. Este printre primii elevi din clasa, la invatatura, dar si purtare…A incheiat doar cu medii de 9 si 10. E ambitioasa, dar si sensibila…

La inceput a fost greu pentru Antonia, deoarece avea impresia ca trebuie sa lupte pentru a castiga un loc in inimile noastre. Mi-a marturisit cu durere in glas ca mama lor il iubea mai mult pe Emanuel si o pedepsea doar pe ea cand faceau rele, fapt pentru care se razbuna pe fratele ei, lovindu-l si lasand ura sa i se cuibareasca in suflet. Poate era doar o impresie, poate era adevarul, dar cert e ca o afecta acest fapt. Treptat si-a dat seama ca este acceptata asa cum este ea si ca nu mai este cazul sa rivalizeze cu fratele ei sau cu altcineva pentru a fi acceptata si recunoscuta ca un copil valoros.

Si-a dat seama ca fratele ei este persoana cea mai importanta din viata ei si se roaga sa lase dragostea de frate sa-i inunde inima. Cu cat sta mai mult la noi, cu atat se simte mai bine in casa noastra şi simte ca face parte din familie. Antonia simte ca este tratata ca un copil normal si este acceptata si iubita neconditionat. Isi doreste sa creasca si, la randul ei, sa fie cu noi cand vom fi batrani.

Mi-a fost greu sa inteleg de ce m-a trimis Dumnezeu pe pamant, spune Dana, pana in anul in care, la indemnul fiului nostru, am decis sa marim familia. Am luat in plasament doi copii de la centrul de plasament din localitate, asumandu-ne riscuri, responsabilitati. Era inceputul unei altfel de vieti, o viata dedicata altora. Este greu de inteles de ce am acceptat sa facem asta, insa un lucru este sigur: merita tot sacrificiul, mai ales cand cel care conduce vietile din familie este Dumnezeu. Lui i-am incredintat copiii noștri și nu vom inceta nicio clipa sa ne rugam si sa credem ca le va fi alaturi intotdeauna.

Prin faptul ca am devenit parintii copiilor altora, copii cu mosteniri genetice, traume si frustrari, copii cu varste mari (7 și 9 ani au avut primii doi copii, apoi au venit alaturi de noi si la 14 ani) ne-am demonstrat noua ca nu e adevarat ceea ce se spune, și anume ca nu e posibil sa cresti, educi, iubesti si sa accepti (prin adoptie sau plasament) copii care au depașit varsta de 5 ani.

Este posibil!
Dar asta presupune sacrificiu, multa iubire, rabdare (ce se formeaza doar prin incercari…și nu le-am dus lipsa), presupune lacrimi, nopti nedormite, ganduri, framantari, dar mai ales presupune credinta. Presupune ca și copilul sa conștientizeze șansa pe care i-a oferit-o Dumnezeu și sa accepte ajutorul. Daca nu am fi incredintat totul in mana Domnului, daca nu i-am fi privit pe acești copii prin ochii lui Dumnezeu, nu cred ca ar fi fost posibil. Inca nu am terminat planul lui Dumnezeu pentru vietile noastre, inca ne mai lasam folositi in procesul de modelare a altor destine, dar vrem sa va aratam tuturor cat de minunat a transformat Dumnezeu viata Antoniei, venita in familia noastra printre primii copii.

Era o fetita salbatica, cu porniri violente și chiar vulgare. Am privit-o prin ochii lui Dumnezeu si am vazut o fetita cu suflet sesibil și curat, cu vise și dorinte neimplinite, dornica de protectie și afectiune, o fetita in care Dumnezeu a pus mult potential. Si nu m-am inșelat. Antonia s-a lasat modelata de Dumnezeu intr-un proces ce a durat 12 ani (pana in prezent).

Nu a fost usor, dar rezultatul final este minunat: Antonia s-a transformat intr-o persoana cu un caracter frumos, cu demnitate si vointa, o tanara care știe ce isi doreste si munceste cu seriozitate pentru a-si implini visul.
Dorinta noastra, ca parinti, este ca ea sa-si continue viata asa cum isi doreste, dupa propriul vis, cu incredere ca este capabila sa depașeasca orice obstacol. Si asta pentru ca nu e singura: cu ea a fost și este Dumnezeu!
Zambetul infloreste acum pe obrazul acestui copil, care a invatat sa se pretuiasca si sa-si recunoasca statutul de fetita… acum, o adevarata domnisoara.

Fii binecuvantata, fata draga!

Desi sunt convinsa ca  acasa la Dana si Petru exista si probleme si obstacole, cred cu tarie ca au reusit sa construiasca impreuna un colt de rai. Dana este o femeie extraordinar de puternica, dar fragila. Puternica pentru ca Dumnezeu ii e alaturi la fiecare pas. Petru are si el o poveste interesanta in spate: barbatul care a crescut 10 copii este si el la randul sau un copil crescut in grija statului.

Iata ce spune Dana despre Petru:

Sotul a fost crescut la o casa de copii din Arad…Este omul pe care Dumnezeu l-a pregatit pentru mine, sa ne completam si sa putem duce la sfarsit un plan al Lui atat de greu, dar frumos…Daca toti sotii s-ar intelege cum ne intelegem noi, cu respect si iubire, nu ar mai exista divorturi.

#relationshipgoals #spunedebine

Intregul articol este scris si publicat cu permisiunea Danei si a Antoniei. Carora le multumesc pe aceasta cale. Sper ca povestea familiei voastre sa ii inspire si pe altii sa faca lucrurile pe care le faceti voi, ca familie.