La 34

Pentru ca anul trecut nu am putut trece si printr-o aniversare, am lasat-o sa treaca pur si simplu. S-au aglomerat atatea lucruri in parcursul a cateva luni de zile ca nu am stiut incotro sa ma duc sa respir, asa ca m-am dat la fund ca sa treaca valul, si cu asta basta. Asa ca scriu articolul asta, la 34 de ani.

Scriu aici, ca sa tin minte peste 20 de ani, cine eram cand eram cu vise in priviri, carti sub pat si vant in par, acum 10-15 ani de zile. 🙂

• Eram nocturna

Sunt si azi, dar acum motivele sunt diferite. Pe vremea de care va spun, stateam noptile cu prietenii in fata curtii si pur si simplu traiam. Ca sa stam noaptea pe strada utilizam o gramada de metode subversive (precum furisatul afara pe ferestre, sarit de ziduri si garduri, pracrtic un parkour pe intuneric si fara zgomot, ca niste mici ninja). Parintii mei au aflat de-abia anul asta ce sotii faceam noi pe atunci. Eu si frate-meu. 🙂

• Citeam mai mult

Asta trebuie sa o reiau cu aceeasi intensitate. Solutia e mai putin sau deloc TV (mare pacoste, simt ca ucide neuronii, mai ales in ultima perioada). Musai. Imi promit ca la anul pe vremea asta sa nu imi para rau de lista de volume citite.

• Eram mult mai curajoasa

Mi-am descoperit, cercetand adanc o serie de anxietati si de spaime pe care nu le aveam acum 15-20 de ani. De exemplu mi-e scarba/frica de gandaci de bucatarie. Eu care salvam viespi, ocroteam paianjeni (asta inca fac), si care nu ma temeam de serpi. Bine, nici acum nu ma tem de serpi, sau paianjeni. Dar de gandacii de bucatarie…da. Nu m-am stricat de tot, asa-i?

• Sufar de depresie si anxietate

Multa vreme nu am realizat. Am crezut ca starile prin care trec sunt normale, sau ca pur si simplu „asa sunt eu”. A trebuit sa treaca aproape 14 ani de la primele semne ca ceva e foarte grav (primele tentative de suicid, ideile si planificarile de suicid) ca sa parcurg, cataloghez si inteleg cu adevarat tot ce simt.

Multe din momentele prin care trec acum au radacina in lucruri grele, in suferinte si dureri prin care am trecut. Mi-am adus aminte zilele trecute si am re-procesat perioada de dupa operatia la genunchi, care era sa ma lase infirma pe viata, si de procesul de recuperare. Am avut parte de niste cadre medicale extraordinare, dar si de oameni care mi-au frant spiritul, si care efectiv m-au torturat. Pana cand, cumva, am reusit sa imi asum ca nu voi mai merge niciodata corect, dar ca e ok. Nu merita sa raman in locul ala asa de intunecat, in care cineva are atata putere asupra mea si o foloseste gresit.

Imi aduc aminte si de relatia abuziva cu primul meu prieten. Cum mi-a luat aproape doi ani sa ies din relatia cea mai toxica si mai ingrozitoare a vietii mele, si cat de grea a fost vindecarea.

• Imaginea mea de sine e alta, dar nu tocmai

Mi-am redefinit modul in care ma gandesc la mine, in anii astia, de cateva ori. Acum, practic, cred despre mine ca investesc cat pot de mult in relatiile cu ceilalti, si ca investitia asta e ceea ce conteaza cel mai mult. Comoara mea din Cer va fi alcatuita din cat de mult am iubit, inteles, ajutat si sprijinit pe cel/cea de langa mine. Cum arat, cum ma simt, ce port, cati bani am in banca sunt irelevanti. Acum ceva ani credeam ca importanta e atentia pe care mi-o acorda ceilalti, si cat de mult ma iubesc ei pe mine. Uneori inca ma lupt cu chestia asta, insa. Recunosc.

• Ma sustine bunatatea Lui Dumnezeu

De la varste foarte mici am simtit ca exista intre mine si Cer o senzatie de apropiere, de familiaritate. Si senzatia asta a crescut, si s-a intarit, si azi e o tesatura de sentimente, fapte, idei, intamplari, certitudini si promisiuni care ma tin dreapta. In picioare. Cu puterea de a merge inainte, cu toate imperfectiunile si asperitatile si lacunele mele.

• Am avut mereu in preajma oameni minunati

De prin liceu ma tot uit in jur si descopar cata frunza si iarba de oameni faini am in jur. Oameni de la care invat, oameni care imi arata ca le pasa, oameni care imi sunt exemplu, oameni care nu se sfiesc sa dea o mana de ajutor, oameni care incurajeaza, oameni care investesc in altii si in viitorul acestei tari.

• Razvan

Inainte sa fie pe firmament ideea de casartorie, am stiut ca vreau un barbat care sa ma iubeasca si care sa il iubeasca pe Dumnezeu. In perioada de dinainte de a ne casatori am ingenuncheat si m-am rugat peste viitorul nostru, stiind ca vor fi momente in care voi vrea sa stiu ca am ales bine amandoi, si ca familia noastra e in grija Lui. Asa a fost, au fost momente mai putin roz, momente de lupta si de lacrimi. Dar nicicand nu m-a parasit convingerea ca noi doi suntem din Mana Lui. Si ca am primit un barbat care ma iubeste si care Il iubeste. Si vreau sa ma ridic mereu la inaltimea acestor doua iubiri. Pentru ca fara tine nimic nu ar fi la fel. Totul ar fi mai gri si mai amar. Si nu ar fi nicicum la fel de liniste.