Iar cand noi nu vom mai fi… 1 | Guest post Florin Baciu

Amintirile se constituiesc in ceea ce suntem, modeleaza ceea ce vom fi si ne insotesc clipele prezente.

Mi se pare important sa ne cunoastem radacinile, sa cunoastem istoria parintilor nostri, sa aflam povestile lor vesele si luptele lor crancene. Si exista momente in viata cand reusim sa pretuim cua devarat aceste povesti, sa invatam din ele si sa le intelegem. 

Nu intotdeauna parintii raman langa noi suficient de mult ca noi sa putem asculta aceste lucruri, dar cei dintre noi care suntem suficient de norocosi (folosesc acest termen in acceptiune larga, eu personal nu consider ca norocul exista) sa ii mai avem langa noi pe cei dragi putem sa folosim clipa de acum ca sa culegem aceste franturi. Sa profitam sa stoarcem mustul acestor struguri, si sa il pastram la invechit, astfel incat atunci cand vom fi pregatiti sa sorbim intelegerea acestor lucruri.

Urmatoarele randuri sunt scrise de unchiul meu Florin (fratele tatalui meu), pe contul sau personal de facebook. I-am cerut permisiunea de a publica textele pe acest blog, la loc mai larg.

 

youtube
please specify correct url

Pentru ai mei, ca sa stie si sa-si aminteasca, candva, cand n-om mai fi noi… [#1]
Am crescut la bunici, la Turda si nu cred ca au fost zile in care sa nu fi iesit cu baietii mai mari in berc (hatisuri), sa ne cautam cracane pentru prastie, la Aries, la pescuit, sau pur si simplu pe campul cu iarba dintre case, sa batem mingea.

Faceam adevarate batalii cu pietre cu baietii de la blocuri „colonistii”, care incepusera sa apara dinspre oras. In comuna eram despartiti fizic romanii de tigani si unguri si nu ne amestecam; cu toate ca bunicii stiau ungureste, nu m-au invatat.

Bunicul era tamplar la CFR; acasa aveam difuzor de radioficare (n-am avut niciodata un aparat de radio adevarat) si se scula in fiecare dimineata la 4.30, sa manance si sa mearga la atelierele CFR. Eu dormeam intre ei, in patul din bucatarie (cel din „camera din fata” era pentru oaspeti) si, cand manca bunicul, veneam de-a busilea si iteam capul peste tablia patului, uitandu-ma la el cum mananca. „Na, ma nicule [micule]!” si inalta firculita cu slanina, oua sau salata de castraveti pana la mine. Dupa ce pleca el, imi continuam somnul bun si frumos de copil; nici nu simteam cand se scoala Mama mare (bunica) si pleca la treburile ei.

Cel mai mult imi placea duminica; bine… in afara de slujba de la biserica, unde nu intelegeam de ce trebuie sa ne tot ridicam si sa facem cruci…
Ajunsi acasa Mama mare scotea cafeaua din cicoare si punea cate o lingurita in lapte, iar Tata mare ne ungea felii de paine de casa cu unt. Nu prea tin minte sa fi mancat mezeluri… Dupa amiaza, bunicul mergea la una dintre carciumile din apropiere, sa cinsteasca cu prietenii.
Din cand in cand ne aducea zahar candel de la magazin si ocazional, ma trimitea si pe mine sa cumpar (magazinul nu era aproape si trebuia sa traversez soseaua nationala).

De la primarie venea intotdeauna un tobosar, cu o toba mica, rotunda, si se oprea la intersectia stradutelor satului si spunea cu voce tare: „Sa se stie ca de la primarie … [anunt]” si batea din toba tam-tara-ta-tam!, apoi mergea mai departe, cu acelasi anunt…

In fiecare dimineata venea porcarul si lua porcul la camp (la porcarie), pe timpul zilei; de la altii, care aveau vaci (noi nu aveam), lua vacarul animalele la camp; dupa amiaza, drumurile se inversau.

Ce ne fascina pe noi, copiii, erau vacile!
In comuna predominau vacile unguresti, uriase si cu niste coarne lungi si departate. Cand veneau de la pasune, se zguduia pamantul si disparea toata lumea de pe ulite, pana treceau ele. Pana ajungea fiecare la casa ei, vacile dadeau din cap si se repezeau in toate partile, bagand frica in noi…

Iarna, bunicul chema unul-doi prieteni/vecini si il taiau pe Ricu (acesta era numele consacrat al porcului, pe care il hraneam si eu cu multa ravna cu buruienile din gradina). Pe mine ma sculau numai dupa ce il taiau si il ardeau si curatau, ca sa imi dea sa rontai coada parlita si o bucata din ureche; apoi, pana noaptea tarziu, se infundau carnatii si se prajea carne, maruntaie si slanina, pentru cele cateva oale cu untura care trebuia sa ne ajunga pana spre vara urmatoare.

alaxandra

Owner la CloudBerries
Sunt pasionata de frumos, de internet si de comunitati. De tot ce inseamna Open Source. De animale. Detin doua pisici si un acvariu "mititel" de 130 l.

Sunt Managing Partner la cea mai faina agentie de WordPress Cloudberries, si impreuna cu sotul meu o crestem dintr-un start-up de webdesign in ceva ce va insemna managementul prezentei online pentru clienti super-faini. 🙂

Ultimele postari ale lui alaxandra (vezi toate)



2 răspunsuri la “Iar cand noi nu vom mai fi… 1 | Guest post Florin Baciu”

  1. […] Iar cand noi nu vom mai fi… 1 | Guest post Florin Baciu […]

  2. […] Iar cand noi nu vom mai fi… 1 | Guest post Florin Baciu […]

Care este parerea ta?