Treptele din spatele casei

Statusera multi ani pe acele trepte.

Era mica si gandea mult. Ii placea sa stie ca nu va mai fi trist, sa stie ca nu sufera. Sa stie ca poate in felul asta poate va fi putina liniste si in omul acela atat de ravasit.

Statusera impreuna epoci intregi, care durau apusuri infinite. Pana cand umbra casei ii invaluia si pana cand salcia isi suna frunzele a seara.

Nu mai stie nici unul dintre ei cati ani au stat asa. Uneori erau cateva ore, alteori traversau timpul in forme nebanuite de altii. Si vorbeau, si vorbeau. E greu sa acoperi cu palmele tale de copil de opt ani, sufletul sangerand al unui om mare. Dar ea era decisa sa incerce. Uneori oamenii pur si simplu nu trebuie sa sufere atat. Era nedrept.

Cand venise prima data in curtea aceea mare, era intuneric. Si florile de regina noptii imbalsamau aerul cu un parfum aproape vizibil. Vizibil ca intunericul. Ele apareau soptit, in inserare si dupa ce cadea roua se ascundeau sub ea. Era dupa o calatorie lunga, lunga pentru varsta ei mica, si lunga pentru emotiile din ziua aceea. Plecasa fara sa stie unde ajunge. Plecasa fara sa stie de ce venise ea sa o duca departe de bunica ei.

Dar departe de ea gandul sa se sperie. A gasit acolo o alta bunica. Mamaia. Era iute si blanda. Vesela si inteleapta. Mamaia a invatat-0, atunci primele rugaciuni ale copilariei. Si a aparut repede si un pui de om, ghemuit intr-un patut prea mare parca pentru el. L-a primit cu bucurie, era inca un om in casa aceea mare si greoaie.

Stateau pe treptele din spatele casei. Azi nu mai e nici o usa acolo. Au zidit-o. Dar treptele au ramas, sunt prea pline de amintiri. Cred ca omului i-a fost greu sa le darame.

Au trecut ani de atunci dar legatura dintre acei doi oameni, fara nici o legatura intre ei, a ramas acolo. Suficient de mult, incat in chinurile lui cele mai aprige, in momentele in care durerea il facuse fiara, a putut sa o recunoasca. Si ea a reusit cumva sa il scoata afara.

Mereu a reusit asta cu oamenii indurerati. Veneau la ea, si apoi puteau zambi. Dar de la el invatase toate astea: tacerile, cuvintele, uneori e suficient sa stai si sa privesti in gol alaturi de celalalt. Alteori e bine sa vorbesti cat mai mult. Ca celalalt sa poata sa taca linistit.

Dar cred ca pe toate, pe toate le-a invatat incercand sa panseze ranile alea, cu care s-a intalnit pe treptele casei. Din gradina cu flori de regina noptii. Au plans la telefon zilele trecute: „Iti mai aduci aminte cum stateam noi doi pe treptele casei? Ani intregi am stat acolo.”

„De ce nu ai mai sunat? Nu stii ca eu sunt mereu gata sa te ascult, spune ea?” „Ba da, am gresit. Stiu ca am gresit. Dar, stii ca mereu te-am ascultat, da? Stii asta, fetito…stii asta, nu? Pentru ca totusi esti fetita mea orice ar spune altii.”

Lucrurile nu s-au linistit niciodata. Sau nu inca. Dar asa, intre un strain si o fetita s-au legat convorbiri, s-au inchegat sentimente. SI azi sunt tata si fiica. Chiar daca pentru altii, ea e doar copilul nevestei lui. Dintr-o alta casatorie.

Sursa foto.

alaxandra

Owner la CloudBerries
Sunt pasionata de frumos, de internet si de comunitati. De tot ce inseamna Open Source. De animale. Detin doua pisici si un acvariu "mititel" de 130 l.

Sunt Managing Partner la cea mai faina agentie de WordPress Cloudberries, si impreuna cu sotul meu o crestem dintr-un start-up de webdesign in ceva ce va insemna managementul prezentei online pentru clienti super-faini. ­čÖé

Ultimele postari ale lui alaxandra (vezi toate)



Care este parerea ta?